ajungă un băiat destoinic, dar pe cînd lipseam de acasă, s-a dus şi el. Îi semănaţi la statură, aveţi cam aceiaşi ochi şi în gură o limbă ca a lui. De aceea dumneavoastră... na, restul nu vă priveşte!

O expresie de adîncă mîhnire i se ivi pe chip; îşi trecu mîna peste faţă şi continuă, de astă dată ceva mai calm:

— Dar, sir, cu asemenea muşchi e mare păcat că aţi tăbărît asupra cărţilor. Trebuie să vă antrenaţi...

— Ceea ce am şi făcut.

— Zău?

— Da!

— Box?

— Nu se obişnuieşte la noi. Dar de la gimnastică şi de la luptă dreaptă nu mă dau în lături.

— Călărie?

— Da.

— Scrimă?

— Am dat şi lecţii.

— Ia nu mai minţiţi atîta!

— Poate doriţi să încercaţi?

— Mulţumesc! Îmi ajunge ce-am văzut pînă acum. Afară de asta, mai am şi de lucru. Aşezaţi-vă la loc!

Se reîntoarse la strung. Conversaţia se desfăşură apoi aproape monosilabic. Henry părea să clocească în minte ceva foarte important. Deodată, îşi ridică ochii spre mine şi întrebă:

— V-aţi ocupat cîndva de matematică?

— Era unul din obiectele mele preferate.

— Aritmetică, geometrie?

— Fireşte!

— Topografie?

— Îmi făcea mare plăcere. Ieşeam adeseori, aşa, fără nici o treabă, la cîmp cu teodolitul şi ridicam planuri.

— Şi ştiţi să măsuraţi, adică să măsuraţi cu adevărat?

— Bineînţeles. Am participat atît la măsurători orizontale, cît şi la cele de altitudine, deşi nu pot să afirm că sînt specialist în geodezie.

— Well... foarte bine, foarte bine!

— Dar de ce vă interesează, mister Henry?

— Oi fi avînd motivele mele. Înţeles? Nu e nevoie s-o ştiţi acum; veţi afla la timp. Trebuie mai întîi... hm! Da, trebuie mai întîi să mă încredinţez cum staţi cu mînuirea puştii.

— N-aveţi decît să mă puneţi la încercare!

— Asta am s-o şi fac, fireşte, am s-o şi fac! Vă puteţi bizui pe mine!

La ce oră începeţi mîine dimineaţă lecţiile?

— La opt.

— Atunci poftiţi aici la orele şase. Vom urca sus, la poligonul de tir, unde-mi încerc eu puştile.

— De ce aşa devreme?

— Fiindcă nu vreau să mai aştept. Ard de nerăbdare să vă dovedesc că sînteţi un greenhorn şi nimic mai mult. Dar acum, destul!

Am altceva de făcut; ceva mult mai important.

Părea să fi terminat lucrul la ţeava de puşcă. Scoase dintr-un dulap o bucată de fier în formă de prismă şi începu să-i pilească muchiile. Observai că fiecare latură a piesei avea cîte un orificiu.

Se cufundase atît de adînc în lucrul lui, încît părea să fi uitat cu totul de mine. Ochii îi scînteiau şi, de cîte ori îşi cerceta mai îndeaproape lucrarea, constatam că o privea cu o expresie de adîncă dragoste. Piesa aceea de fier părea să aibă pentru el o valoare deosebită. Eram curios să ştiu de ce; aşadar, îl întrebai:

— Nu cumva e şi asta o componentă a vreunei puşti, mister Henry?

— Da, îmi răspunse, ca şi cînd abia atunci şi-ar fi amintit de prezenţa mea.

— Nu cunosc nici un sistem de armă care să aibă o asemenea piesă.

— Cred şi eu! Dar o să fíe. I se va spune, desigur, "sistem Henry".

— Ah, o nouă invenţie?

— Yes!

— Atunci vă rog să-mi iertaţi curiozitatea. E de bună seamă un secret.

Privi îndelung fiecare gaură în parte, întoarse piesa pe toate feţele, o cercetă de cîteva ori la capătul ţevii şi zise în cele din urmă:

— Da, e un secret; dar am încredere în dumneavoastră. Sînt convins că puteţi păstra o taină, deşi sînteţi un greenhorn în lege; de aceea am să vă spun ce-o să iasă de-aici. Va fi o carabină, o carabină cu repetiţie. Douăzeci şi cinci de focuri!

— Cu neputinţă!

— Ia mai ţineţi-vă pliscul! Nu sînt atît de prost, încît să mă apuc de ceva irealizabil.

— Păi, în cazul acesta se cer încărcătoare pentru douăzeci şi cinci de gloanţe!

— Am!

— Atunci trebuie să fie foarte mari şi greu de mînuit.

— Nu-i decît un singur încărcător; se mînuieşte uşor şi nu stînjeneşte deloc. Fierul ăsta e încărcătorul.

— Hm! Nu mă pricep în meseria dumneavoastră, dar ce facem cu temperatura? N-o să se încingă ţeava peste măsură?

— Nici gînd! Materialul ţevii şi tratamentul ce-l aplic sînt secretul meu. Afară de asta, parcă e totdeauna nevoie să tragi toate cele douăzeci şi cinci de focuri la rînd?

— Nu prea!

— Păi, vedeţi? Această piesă de fier devine un butoiaş care se roteşte excentric; douăzeci şi cinci de orificii conţin tot atîtea gloanţe.

După fiecare împuşcătură butoiaşul se mişcă atît cît să ajungă în dreptul ţevii glonţul următor. De ani de zile mă lupt cu ideea asta; nu izbuteam în nici un chip; acum pare să meargă. Ca făurar de puşti, am de pe-acum un nume respectabil, dar de-aci încolo am să ajung renumit şi voi cîştiga bănet, nu glumă!

— Dar veţi trăi cu conştiinţa încărcată.

Preţ de cîteva clipe mă privi drept în ochi, apoi întrebă:

— Cu conştiinţa încărcată? Cum aşa?

— Credeţi oare că un ucigaş poate avea conştiinţa curată?

— Zounds! La naiba! Vreţi să spuneţi că aş fi un ucigaş?

— Pentru moment, nu.

— Adică aş putea deveni un ucigaş?

— Da. A înlesni omorul e tot atît de grav ca şi cînd l-ai săvîrşi tu însuţi.

— Să vă ia dracu'! Mă voi feri pe cît posibil ca să ajung părtaş la vreun omor.

— La unul singur, fireşte, se poate; ce te faci însă cu masacrul?

— Cum asta? Nu înţeleg!

— Dacă veţi face o armă care trage în serie douăzeci şi cinci de focuri şi dacă o astfel de armă încape pe mîna oricărei haimanale, atunci se va dezlănţui dincolo, în prerii, în pădurile seculare şi în văgăunile munţilor, un măcel înspăimîntător; bieţii băştinaşi vor fi împuşcaţi ca lupii şi în cîţiva ani nu va mai exista un singur indian.

Vreţi să vă încărcaţi astfel conştiinţa?

Mă privi lung şi în tăcere.

— Şi, urmai eu, dacă oricine poate cumpăra această armă, veţi vinde, ce-i drept, în scurtă vreme mii de bucăţi, dar caii sălbatici şi bizonii vor fi stîrpiţi pînă la unul şi, o dată cu ei, tot felul de vînat de care pieile-roşii au nevoie pentru hrană. Sute şi mii de braconieri se vor înarma cu carabina dumneavoastră şi se