de oameni, deşi părea mai curînd contrariul, deoarece, în afară de pomenita familie, nu avea legături de prietenie cu nimeni, iar pe clienţi îi trata rece şi aspru, încît nu-l căutau decît pentru calitatea produselor sale. Îşi pierduse soţia şi copiii într-o împrejurare îngrozitoare, despre care nu vorbea niciodată; totuşi, după unele aluzii ale sale, bănuiam că fuseseră ucişi într-un atac neaşteptat. Asta îl făcea atît de aspru în aparenţă şi poate că nici dînsul nu-şi dădea seama cît de grosolan se purta; dar în fond era blînd şi bun şi am observat adeseori cum i se umezeau ochii cînd povesteam despre patrie şi despre ai mei, la care ţineam şi ţin din toată inima.

De ce bătrînul acesta ursuz îmi arăta preferinţă tocmai mie, tînărul străin?

Asta n-am înţeles-o pînă ce, într-o bună zi, m-a lămurit chiar dînsul. De cînd mă aflam în familia respectivă, omul venea pe acolo mai des ca înainte, trăgea cu urechea la lecţiile mele, se punea în preajma mea, cercetîndu-mă şi rugîndu-mă chiar să-l vizitez. Nu mai făcuse nimănui o asemenea favoare şi de aceea mă feream să abuzez de ea. Dar reţinerea mea nu părea să-i fie pe plac; îmi amintesc şi astăzi chipul său mînios cînd, într-o seară, căutîndu-l acasă, m-a întîmpinat răstit şi, la respectuosul meu salut good evening — bună seara, mi-a răspuns:

— Unde naiba v-aţi ascuns ieri, sir?

— Acasă.

— Şi alaltăieri?

— Tot acasă.

— Ia nu-mi mai vindeţi braşoave!

— Spun adevărul, mister Henry.

— Pshaw. Fleacuri! O pasăre tînără ca dumneavoastră nu stă ghemuită în cuib, ci îşi vîra pliscul pretutindeni, numai unde trebuie nu!

— Şi unde, mă rog, ar trebui să mi-l vîr, dacă-mi permiteţi?

— Ei, unde! Aici, la mine, bineînţeles! Voiam încă de multă vreme să vă întreb ceva.

— Şi de ce n-aţi făcut-o?

— Fiindcă n-am vrut! Înţeles?

— Şi cînd o să vreţi?

— Poate chiar astăzi.

— Atunci n-aveţi decît să mă întrebaţi. Voia dumneavoastră!

Mă privi mirat drept în faţă, clătină din cap nemulţumit, apoi izbucni:

— Voia mea! Ca şi cînd unui greenhorn ar trebui să-i cer mai întîi voie cînd vreau să-i vorbesc!

— Greenhorn? Întrebai, încreţindu-mi fruntea, căci mă simţeam adînc jignit. Vreau să sper, mister Henry, că aţi rostit acest cuvînt fără intenţie şi fără control.

— Nu vă faceţi iluzii, sir! Am vorbit cu toată chibzuiala; sînteţi un greenhorn şi încă un greenhorn sadea! Ceea ce scrie-n cărţi, fireşte, v-a intrat în cap. Să te cruceşti, nu alta, cîte mai învăţaţi voi ăştia, de dincolo! Orice tinerel ştie pe dinafară distanţa de-aici pînă la stele, ştie ce-a scris regele Nabucodònosor pe cărămizi şi cît cîntăreşte aerul pe care nici măcar nu-l poate vedea! Şi fiindcă ştie toate astea, se crede băiat deştept! Dar ia băgaţi-vă nasu-n viaţă, aşa, vreo cincizeci de ani, adînc în viaţă! Atunci veţi afla şi poate nici atunci, ce înseamnă adevărata înţelepciune! Tot ce cunoaşteţi pînă acum e o nimica toată — absolut nimic! Şi ceea ce sînteţi în stare să faceţi e şi mai puţin.

Nici măcar cu puşca nu ştiţi să trageţi!

Spusese toate acestea pe un ton de adînc dispreţ şi cu o asemenea siguranţă de sine, încît ai fi zis că se bizuie pe temeiuri serioase.

— Dacă ştiu să trag cu puşca? Hm! Răspunsei zîmbind. Să fie asta întrebarea ce voiaţi să mi-o puneţi?

— Întocmai, asta e. Aştept răspunsul!

— Daţi-mi mai întîi o puşcă bună şi apoi vă răspund. Înainte, nu!

Meşterul puse deoparte ţeava de puşcă la care tocmai lucra, se ridică, se apropie de mine, mă privi cu ochi uimiţi şi strigă:

— Să vă dau o puşcă, sir? Nici prin gînd nu-mi trece! Nicidecum!

Puştile mele nu ajung decît în mîini cărora le pot fi încredinţate cu cinste!

— Am asemenea mîini! Mă încumetai eu.

Mă mai privi o dată, pieziş, se aşeză iar, îşi reluă lucrul la ţeava şi mormăi ca pentru sine:

— Ce mai greenhorn. Zău că mă scoate din pepeni cu îndrăzneala lui!

Îl lăsai să creadă ce vrea, căci îl cunoşteam; scosei un trabuc şi-i dădui foc.

Timp de un sfert de oră păstrarăm tăcere. Dar mai mult bătrînul nu putu răbda; ridică ţeava la lumină, se uită prin ea şi zise:

— Să tragi cu puşca e mai greu decît să caşti gura la stele sau să dezlegi ce scrie pe cărămizile lui Nabucodònosor. Înţeles? Aţi ţinut vreodată o puşcă în mîini?

— Cred şi eu!

— Cînd?

— Demult şi nu o singură dată.

— Şi aţi ochit? Aţi apăsat pe trăgaci?

— Da.

— Şi aţi nimerit?

— Fireşte!

Lăsă să-i scape din mînă ţeava pe care o cercetase, mă privi din nou şi rosti:

— Da, aţi nimerit, fireşte, dar ce?

— Ţinta, bineînţeles!

— Cum? Şi vreţi s-o cred şi pe asta?

— Nu insist să mă credeţi pe cuvînt; aş vrea să vă conving; e purul adevăr!

— Dracu' să vă ia, sir! Cine să vă priceapă? Sînt sigur că aţi trage peste zid, chiar dac-ar fi înalt de douăzeci de coţi şi lat de cincizeci şi totuşi îmi vindeţi toate astea cu o mutră atît de hotărîtă şi serioasă, încît simt că se răsuceşte fierea în mine! Eu nu sînt un puşti pe care să-l meditaţi. Limpede? Un greenhorn cu nasu-n cărţi, ca dumneavoastră, pretinde că ştie să ochească! A cotrobăit prin tot felul de hîrţoage turceşti, arăbeşti şi prin alte tîmpenii şi mai zice că a găsit timp să tragă cu puşca. Luaţi, vă rog, din cui, gun-ul acela vechi, puşca de colo, duceţi-o la ochi ca şi cînd aţi ţinti! E un doborîtor de urşi, cea mai bună armă pe care am avut-o vreodată în mînă.

Luai puşca din cui şi o dusei la ochi.

— Hello! Strigă meşterul, încît tresării. Ce treabă-i asta? Umblaţi cu arma de parc-ar fi un bastonaş şi totuşi e cea mai grea puşcă din cîte cunosc! Sînteţi chiar atît de puternic?

Drept răspuns, îl apucai cu dreapta de surtuc şi de cureaua pantalonilor şi îl ridicai în sus.

— Thunder-storm! Mai să fie! Strigă el şi mai tare. Daţi-mi drumul!

Sînteţi mai puternic şi decît Bill al meu!

— Bill al dumneavoastră? Dar despre cine-i vorba?

— Feciorul meu care... dar să lăsăm asta! E mort, ca şi ceilalţi.

Făgăduia să