de folositoare aveau să-i fie de acum înainte. Robele de vâjthaţ şi de şcoală, ceaunul,  pergamentele, penele de scris, şi majoritatea manualelor erau strânse într-un colţ, pentru a fi lăsate în urmă. Se întreba ce urmau să facă mătuşa şi unchiul său cu ele; probabil că aveau să le ardă în miez de noapte, ca pe nişte dovezi ale unei crime teribile. Hainele sale Încuiate, Pelerina Invizibilă, trusa de făcut porţiuni, anumite cârti, albumul cu fotografii pe care i-l dăduse Hagrid odată, un teanc de scrisori şi bagheta sa fuseseră  împachetate din nou într-un rucsac vechi, într-un buzunar din  faţă erau Harta Ştrengarilor şi medalionul cu biletul semnat „R.A.B." în interior. Medalionul ocupa acest loc de cinste nu pentru că era valoros - nu făcea doi bani, din orice punct de vedere obişnuit l-ai fi privit -, ci pentru preţul plătit ca să-l  ob  ină. Nu mai rămăsese decât un teanc mărişor de ziare pe birou, lângă bufniţa sa albă, Hedwig - câte un ziar pentru fiecare zi pe care o petrecuse Harry in Aleea Boschetelor vara  aceasta. Se ridică de pe podea, se întinse şi se duse la birou. Hedwig  rămase nemişcată, în timp ce Harry începu să  răsfoiască ziarele, aruncându-le unul câte unul peste grămada  de gunoi; bufniţa dormea sau se prefăcea că doarme; era  supărată pe Harry pentru că, momentan, o lăsa să petreacă  doar foarte puţin timp afară din colivie.

Când se apropie de numerele de la sfârşitul teancului,  Harry încetini, căutându-l pe unul anume, care ştia că sosise la  scurt timp după ce se întorsese în Aleea Boschetelor pentru petrecerea verii; îşi aduse aminte că pe copertă era un titlu mic  despre demisia lui Charity Burbage, profesoara de Studii despre Încuiaţi, de la Hogwarts. Îl găsi, în sfârşit. Deschizând la pagina  zece, se aşeză la birou şi reciti articolul pe care îl căutase.

ÎN AMINTIREA LUI ALBUS DUMBLEDORE,

de Elphias Doge

L-am cunoscut pe Albus Dumbledore la unsprezece ani, în prima noastră zi la Hogwarts. Fără îndoială, afinitatea dintre noi s-a datorat faptului că ne simţeam amândoi ca nişte străini. Eu făcusem vărsat de dragon cu puţin timp înainte de începerea  şcolii şi, cu toate că nu mai era contagios, faţa mea cu cicatrice şi paloarea verzuie nu îi încurajau pe alţii să se apropie de mine. Cât despre Albus, el sosise la Hogwarts purtând povara  celebrităţii nedorite. Abia dacă trecuse un an de când tatăl său,  Percival, fusese condamnat pentru un atac sângeros şi îndelung  mediatizat asupra a trei tineri încuiaţi. Albus nu a încercat  niciodată să nege că tatăl său (care avea să moară în Azkaban)  era vinovat de acea crimă, din contră, când am avut destul  curaj să îl întreb de asta, m-a asigurat că ştia cu siguranţă că  tatăl său era vinovat. Dumbledore a refuzat să spună mai multe despre acest subiect delicat, deşi mulţi au încercat  să îl  convingă să vorbească, într-adevăr, unii erau dispuşi să laude faptele tatălui său, presupunând că şi Albus îi detesta pe Încuiaţi. Nici că ar fi putut fi mai departe de adevăr: aşa cum  poate confirma oricine care l-a cunoscut pe Albus, nu a dat  niciodată dovadă de cea mai mică tendinţă anti-Încuiaţi. Mai  mult, susţinerea constantă a drepturilor Încuiaţilor i-a adus  numeroşi duşmani în anii care au urmat. În decurs de câteva luni însă, propria faimă a lui Albus a început să o eclipseze pe cea a tatălui său. Înainte de sfârşitul primului an de studiu, nu  mai avea să fie cunoscut niciodată drept fiul cuiva care ura  încuiaţii, ci ca - nici mai mult, nici mai puţin - cel mai strălucit elev din istoria şcolii. Cei dintre noi care am avut privilegiul de a-i fi prieteni am beneficiat de exemplul său, ca să nu mai spun  de ajutorul şi încurajările sale, pe care le oferea mereu cu generozitate. Mi-a mărturisit, după nişte ani, că ştia încă de pe atunci că marea sa plăcere era să predea.

Nu numai că a câştigat fiecare premiu important acordat  de şcoală, dar, cât de curând, coresponda în mod regulat cu cele mai marcante nume din lumea magiei de la acea vreme,  inclusiv cu celebrul alchimist Nicolas Flamel, vestita autoritate în istorie Bathilda Bagshot şi teoreticianul în magie Adalbert Waffling. Mai multe dintre lucrările sale au fost tipărite în  publicaţii erudite, ca de exemplu Transfigurarea la Zi, Cheia  farmecelor şi Poţiuni Practice. Viitoarea carieră a lui  Dumbledore se anunţa a fi una fulminantă şi nu mai era decât o singură întrebare: când avea să devină ministrul Magiei. Deşi  mai târziu s-a zvonit că era pe cale să accepte funcţia,  Dumbledore nu a aspirat niciodată la postul de ministru.

La trei ani după ce Albus şi cu mine începuserăm şcoala, a sosit şi fratele lui, Aberforth. Erau diferiţi: Aberforth nu a fost niciodată un tânăr studios şi, spre deosebire de Albus, a  preferat să rezolve neînţelegerile alegând duelul în locul  discuţiilor raţionale. Cu toate acestea, ar fi greşit să insinuez,  aşa cum au făcut-o alţii, că cei doi fraţi nu au fost prieteni. Se înţelegeau cât de bine era posibil, dat fiind că erau nişte băieţi  atât de diferiţi. Trebuie să recunosc că din punctul de vedere al  lui Aberforth, nu avea cum să fi fost plăcut să trăiască în umbra  lui Albus. Albus mă depăşea în mod constant, era un fel de risc  al meseriei de prieten, bănuiesc că trebuie să fi fost la fel de neplăcut şi din perspectiva unui frate. Când eu şi cu Albus am  plecat de la Hogwarts, intenţionam să facem împreună  tradiţionalul pe atunci tur al lumii, să vizităm şi să-i studiem pe vrăjitorii străini, pentru ca apoi să ne urmăm carierele alese.

Însă a avut loc o tragedie. Chiar în ajunul călătoriei noastre,  mama lui Albus, Kendra, a murit, lăsându-l pe Albus drept cap al familiei şi singurul care aducea pâinea în casă.

Mi-am amânat plecarea destul cât să iau parte la  înmormântarea Kendrei, iar apoi am plecat în ceea ce avea să  fie o călătorie solitară. Nu mai exista posibilitatea ca Albus să  mă însoţească,