M-a chemat în bucătărie, m-a pus să închid ușa în urma mea, să nu se ducă mirosul de praz în casă, și mi-a spus exact așa cum citești un text de pe o cutie de conserve: taică-tu e bolnav, are cancer și o să moară undeva, spre toamnă. Sau poate că nu mi-a spus chiar așa, poate că m-a luat în brațe și a plâns, doar că eu așa am simțit. Ca și cum mama citea un text de pe un prompter. Am fugit la mine în cameră și m-am apucat să-i scriu francezului. Aveam în sfârșit ceva teribil din care el ar fi putut, dacă ar fi vrut, bineînțeles, să construiască un pretext ca să-mi răspundă. Nu era musai să mă iubească. Ar fi putut doar să-i pară rău. Măcar un pic, preț de câteva cuvinte acolo. Să i le arăt Otiliei și să-i spun na, mă, ai văzut?!

O singură dată mi-a scris. Două rânduri. Niște prostii. Ceva despre el, despre vreme și despre un prieten pe care-l știam și eu. În loc de la revedere, spunea că dusese iepurele la o fermă. Scrisoarea se încheia cu un punct. L-o fi pus mă-sa să-mi răspundă, mi-am zis și am dat s-o rup. Apoi m-am răzgândit și am sunat-o pe Otilia.

Nu mai știu ce zi sau lună era când am decis să mă opresc. Din scris și din iubit. M-am oprit dintr-odată, ca și cum aș fi găsit o ușă pe care s-o trântesc, lăsând de partea cealaltă amintirea băiatului ăstuia. Din când în când, însă, o auzeam cum zgârie ca un animal ce vrea să dea buzna. Imposibil să-l uit. Undeva, mintea mea se încăpățâna să-l păstreze ca pe o rană căreia îi tot rupeam coaja, nu care cumva să treacă și să mă lase la fel ca înainte: singură, cu fundul mare și fără importanță. Dar despre asta lui nu i-am zis nimic când, niște ani mai târziu, aveam să ne revedem, tot în orașul cu platani, catedrală și șampanie. Ne-am dat întâlnire în centru, undeva pe lângă esplanadă. Am fost să bem o bere și atunci, în fața lui, în seara aia de noiembrie, cu tata mort, cu niște kilograme mai puțin și cu el acolo, mi-am rupt cu totul coaja de pe rană și am lăsat-o așa, la vedere, căscată ca o gură ce-și caută cuvintele, arătându-i-o și rugându-l să facă ceva. Te implor, mă auzeam spunând pe dinăuntru, în timp ce buzele se strângeau în jurul unei țigări pe care s-a întins să mi-o aprindă.

Nu l-am întrebat nimic din ce era de întrebat. Și oricum, ce ar fi putut să-mi zică? Nu ți-am scris pentru că nu avea rost, pentru că nu-mi păsa, pentru că nu conta, pentru că nu te iubeam? Nici măcar moartea sau iubirea altora nu mă pregătiseră pentru așa ceva. Eu n-aveam nevoie de explicații, ci de el. Așa că l-am lăsat să tacă și l-am iubit așa, ca proasta, fără vorbe, dezamăgită oarecum că atât sunt în stare și mândră pe de altă parte că l-am făcut să vină, să iasă din casă în seara aia doar ca să fie cu mine.

Abia acum, cu boala asta și cu jumătatea de viață trăită, am găsit, în sfârșit, timp și curaj pentru întrebări. Te caut de 20 de ani, mi-a spus și am simțit cum viața îmi întinde o mână, în timp ce boala mi-o tine pe cealaltă, nemișcată, să curgă perfuzia cum trebuie.

 

Capitolul 2

 

Dragă Ada, te caut de 20 de ani! Așa mi-a scris. Nu știu dacă e de râs sau de plâns. Mai degrabă aș râde. Așa am râs și când a murit tata. Stăteam acolo, în cimitir, lângă mormanul ăla proaspăt de pământ, cu bărbia în piept și privirea lipită de fundul gropii și râdeam ca proasta, deși nu asta voiam, dar așa-mi ieșise hohotul: de râs în loc de plâns, de parcă intrase pe partea cealaltă.

Acum mă gândesc că undeva, cineva se joacă al naibii de bine cu soarta. Îi răspund și încerc să rezum situația cât se poate de corect: Îmi pare rău să-ți spun, dar sunt măritată, am un copil și o boală. Trimit mesajul și mă gândesc pentru ce îmi pare, de fapt, cel mai rău. Plec de la calculator și încerc să mă țin ocupată ca să nu pară că aștept. A fost o vreme când era tot ceea ce făceam. Îl așteptam. Să sune, să scrie, să fie. A fost puțin. Prea puțin. Apoi am așteptat să treacă. Până într-o zi când ne-am regăsit, și nu din întâmplare, ci pentru că așa am vrut eu.

 

Noiembrie 1997. Trecuseră cinci ani de când nu ne mai văzuserăm. Acum aveam și eu părul lung, fumam un pachet de țigări pe zi, nu mai mâncam pâine și mă certasem cu Otilia. Eram studentă și venisem în orașul ăla cu catedrală, platani și șampanie să-mi văd o prietenă. Ea m-a pus să-l sun. Băuserăm niște beri într-o seară, la ea în cameră, când mi-a zis Auzi, fată, ia dă-i un telefon lui F., să vedem ce-o mai face! De fapt, de-aia și băusem, pentru că eu voiam să-l sun, dar nu știam cum și, mai ales, îmi doream să nu-mi pese dacă nu ar fi avut chef să mă vadă. Și atunci băusem vreo trei beri. Aveam numărul lui în buzunarul de la blugi și palmele îmi erau jilave de transpirație și miroseau ciudat, a lipici, probabil de la etichetele de pe sticle. Le-am dus la nas când stăteam în oglinda de la baie și repetam propozițiile pe care voiam să i le spun. Când a răspuns, le-am uitat și am spus altceva, nu mai știu ce. Mi-a propus să ne vedem, chiar atunci, în seara aia. M-am spălat repede pe mâini și am plecat.

Nu era foarte schimbat. Avea părul și mai lung şi-şi lăsase barbă. M-am uitat la el, am comandat o bere, am