două din autori greci ori latini, au folosit alfabetele grec şi latin. În religie, potrivit lui Herodot, geţii practicau cultul lui Zalmoxis, un preot care, conform tradiţiei, fusese discipolul lui Pitagora şi se întorsese pe pământul său natal spre a-i sluji zeului dac suprem Gebeleizis şi a propovădui nemurirea sufletului. Alte surse mai târzii îl descriu pe însuşi Zalmoxis drept un zeu şi sugerează că geţii ştiau cum „să devină nemuritori” prin intermediul unor ritualuri secrete. Cu toate acestea, informaţiile legate de religia geţilor şi a dacilor sunt atât de fragmentare, încât este dificil să dăm dovadă de mai multă precizie cu privire la credinţe şi practici. Dacia romană

Cucerirea romană a Daciei, de la începutul secolului al II-lea e.n., a pus capăt evoluţiei autonome a societăţii şi civilizaţiei dacice. Asimilate de lumea romană cosmopolită, ele s-au schimbat radical.

Împăratul Traian (98-117) a iniţiat împotriva dacilor o politică mai agresivă decât predecesorii săi. La scurt timp după ce a urcat pe tron, a inspectat graniţa imperială de-a lungul Dunării, din Panonia până în Moesia, şi a luat numaidecât măsuri de întărire a fortificaţiilor. Obsesia lui de a proteja provinciile romane Moesia Superioară şi Moesia Inferioară fusese stârnită de atacurile frecvente ale dacilor de-a lungul fluviului în timpul domniei lui Domiţian, îndeosebi incursiunile în Dobrogea din anii 85-86. Deşi în anul 89 se încheiase cu Decebal o pace care a restabilit un calm relativ de-a lungul graniţei dunărene şi a încurajat un comerţ înfloritor, Traian hotărâse în mod cert că dacii reprezentau o ameninţare permanentă pentru siguranţa provinciilor romane din Balcani, mai ales dacă se aliau cu alţi duşmani ai Romei, precum parţii. De asemenea, bogăţia în minereuri şi productivitatea agricolă a Daciei l-au convins fără îndoială să extindă dominaţia Romei dincolo de Dunăre.

Pentru campania din anii 101-102, Traian a adunat o armată considerabilă pe care să o trimită împotriva lui Decebal, probabil de două-trei ori mai mare decât forţa dacică, de aproximativ 50.000 de oameni, care i-a ţinut piept. Două coloane de legionari romani au traversat Dunărea în diferite puncte : cea de la Viminacium, în fruntea căreia se afla însuşi Traian, pe un pod de vase, şi cea mai dinspre est, de la Dierna. Cele două coloane s-au întâlnit la Tibiscum şi au pornit împreună spre Sarmizegetusa, capitala lui Decebal. La Tapae au înfruntat principala armată dacică şi au învins-o, forţându-l pe Decebal să ceară pacea. Traian a impus măsuri drastice, cu scopul de a înlătura pentru totdeauna ameninţarea dacică la adresa dominaţiei romane de-a lungul Dunării. L-a silit pe Decebal să se retragă din Banatul şi Oltenia de astăzi, să dărâme zidurile ce înconjurau cele mai importante cetăţi dacice, să accepte statutul de aliat al Romei, care însemna sfârşitul unei politici externe independente, şi să accepte prezenţa unei garnizoane romane la Sarmizegetusa. Probabil că s-a abţinut să distrugă regatul dac cu gândul că acesta ar fi putut ţine la distanţă alte popoare „barbare”. Cu toate acestea, este posibil să fi considerat pacea încheiată drept un simplu armistiţiu, ambiţia sa pe termen lung fiind aceea de a transforma Dacia într-o provincie romană. Mărturie a hotărârii sale stă faptul că Traian i-a cerut arhitectului Apolodor din Damasc să construiască un pod peste Dunăre la Drobeta, proiect început în anul 102, imediat după ce i-a înfrânt pe daci. Podul era menit să facă legătura între provincia Moesia Superioară şi teritoriile nou-cucerite la nord de Dunăre.

Încălcarea termenilor păcii de către Decebal – care nu a dărâmat zidurile cetăţilor, aşa cum i se ceruse ; a căutat aliaţi împotriva Romei în rândul tuturor popoarelor din jur, apelând totodată şi la parţi ; şi a recrutat noi soldaţi – a grăbit decizia lui Traian de a întreprinde o a doua campanie împotriva lui în anii 105-106. De această dată, după victoria militară a mers până la capăt : a dizolvat regatul dac şi l-a făcut pe Decebal să aleagă suicidul în locul recunoaşterii victoriei romane. Traian a comemorat cucerirea Daciei şi a zugrăvit campaniile în numeroasele plăci ale columnei pe care a construit-o în anul 113 în Forul care-i poartă numele de la Roma.

Traian a început să organizeze noua provincie Dacia încă înainte să-l înfrângă definitiv pe Decebal. Provincia a luat fiinţă oficial în august 106, printr-un decret al lui Traian care îi delimita graniţele, îi stabilea principiile care trebuiau să-i ghideze administraţia civilă şi apărarea militară şi specifica taxele ce urmau să fie colectate pentru vistieria imperială. Traian însuşi a rămas în Dacia pentru a superviza executarea planului său, întorcându-se la Roma abia în anul următor. Noua provincie includea Oltenia de astăzi, până la est de râul Olt, Dunărea fiind graniţa de sud, Banatul până la Tisa şi cea mai mare parte din Transilvania. Teritoriul de la nord de Dunăre, de la Olt până în Deltă, care includea şi o parte din sudul Moldovei de astăzi, aparţinea provinciei Moesia Inferioară. Aceste graniţe au rămas în general stabile până la retragerea administraţiei şi armatei provinciale la sud de Dunăre, în anul 271. Anumite reorganizări administrative interne de seamă au avut loc în decurs de un secol şi jumătate. Demnă de atenţie a fost împărţirea în trei, de către Hadrian (117-138), a provinciei lui Traian : Dacia Porolissensis la nord, Dacia Inferior în sud şi Dacia Superior, cea mai mare, în centru, pentru a îmbunătăţi mijloacele de apărare împotriva atacurilor sarmaţilor iazygi, ale roxolanilor şi ale altor triburi ostile. Apoi, în 168, tot din grijă pentru apărare, împăratul Marc Aureliu (161-180) a centralizat administraţia civilă şi militară a celor trei provincii sub un singur guvernator, cu sediul la Apulum. Dacia romană a rămas aşa până la sfârşit.

1. Asediul Sarmizegetusei