zic vouă, Împărăţia Tatălui nostru Ceresc este vastă, atât de vastă încât nici un om nu-i cunoaşte limitele. Cu toate acestea, întreaga Sa împărăţie poate fi găsită în cea mai mică picătură de rouă de pe o floare de câmp sau în mirosul ierbii proaspăt cosită pe câmpurile de sub soarele verii. Într-adevăr nu există cuvinte pentru a descrie împărăţia Tatălui Ceresc”.

Un fragment din „Cele şapte căi ale păcii” din cartea a doua, prin Cuvântul Domnului Iisus, ne dă un indiciu extraordinar la o problemă care a generat numeroase discuţii, fără finalitate clară, dar provocatoare de dezbinări, privind natura şi Sălaşul Tatălui Ceresc:

„Vreţi să ştiţi mai mult copiii Mei?

Cum să spunem cu buzele noastre

Ceea ce nu poate fi exprimat?

Este întocmai ca o rodie mâncată de un mut,

Cum ar putea el să descrie gustul ei?

Dacă noi spunem că Tatăl Ceresc

Sălăşluieşte în noi,

Atunci ofensăm cerurile;

Dacă spunem că El nu sălăşluieşte în noi,

Este un neadevăr.

Ochiul care scrutează orizontul îndepărtat

Şi al Aceluia care vede inimile oamenilor,

Nu fac decât una.

El nici nu se manifestă,

Nici nu se ascunde.

El nu este revelat,

Nici nerevelat.”

În cartea mea Bioenergia darul Divinităţii am discutat mai amplu acest aspect. Dar cum se poate ca Dumnezeu să fie în noi şi în acelaşi timp să nu fie?

În numeroasele discuţii care s-au purtat referitor la acest aspect, s-au propus diferite răspunsuri, cel mai cunoscut fiind acela că Dumnezeu este în noi, este spiritul nostru. Este baza panteismului care animă toţi gnosticii şi în general filosofia orientală şi extrem orientală ca bază a religiilor respective, în care Dumnezeu apare ca Principiu şi nu ca Persoană, ca Fiinţă Vie. Răspunsul privitor la Spirit în fiinţa umană, nu poate fi decât unul singur: el este proiecţia holografică a Tatălui Ceresc în om; este modelul care determină conştiinţa. Fiind o imagine, El este, dar în acelaşi timp, nu este în om.

Tot în cartea mea despre bioenergie am mai arătat cu privire la acest aspect al sălaşului Tatălui Ceresc, al Divinului, că totuşi mai există o soluţie care ne dă răspunsul că Tatăl Ceresc poate, şi există la propriu, în om: dar în lumea Sa aparte, a spaţiului zerodimensional, care deşi punctual, închide în el infinitul. În marele Infinit există o infinitate de manifestări zerodimensionale; doar în felul acesta Dumnezeu este omniprezent, dar fără a se amesteca cu nimeni şi nimic. Acest spaţiu zerodimensional, corespunde „Luminii nepătrunse şi neapropiate” după cum exprimă Sfântul Ciprian sălaşul Domnului.

Există încă multe argumente cu privire la veridicitatea textului Evangheliei eseniene. Printre acestea, ar fi asemănările până la identitate, cu texte ale Noului Testament canonic, cum sunt de exemplu: „Evanghelia după Matei” (6, 24-26; 23, 27), „Evanghelia după Marcu” (12, 27; 12, 30), „Evanghelia după Luca” (12, 22-24; 12, 27; 6, 13; 20, 38), „Evanghelia după Ioan” (1, 1-5 – cu excepţia faptului că termenul „Cuvântul” este înlocuit prin „Legea” = Legea Sfântă; 7, 19; 14, 27; 16, 12). La acestea se adaugă întreg capitolul 13 din „Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel” care în fapt (aproape identic) este un fragment din ceea ce s-ar putea denumi cel mai extraordinar discurs despre Iubirea necondiţionată a Domnului Iisus. Este Legea Fundamentală a Tatălui Ceresc.

Am considerat acest text al Evangheliei eseniene atât de important încât am redat discursul Hristic în întregime în cartea mea Bioenergia darul Divinităţii. Iubirea necondiţionată apare în numeroase rânduri în Evanghelia eseniană ca Lege fundamentală. Aş putea zice că apare ca un laitmotiv. Faptul că textul citat din „Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel” (13, 1-13) este, după cum am menţionat, practic identic, cu cel din Evanghelia eseniană, cum ar trebui interpretat? Înseamnă că importanţa textului este atât de mare încât, atunci când a luat cunoştinţă de el, după acelaşi manuscris al Evangheliei eseniene a păcii sau o copie fidelă a acestuia, Sfântul Pavel l-a fixat definitiv în conştiinţa şi memoria sa.

În argumentarea veridicităţii textului Evangheliei eseniene a păcii sunt şi unele aspecte, indirecte poate, aş zice formale, dar care apar în consens.

De exemplu, expresia „S-a dus iarăşi în munte El singur”, cum apare în „Evanghelia după Ioan” (6, 15), este corespunzătoare modului în care este descrisă, în repetate rânduri, apariţia (sau plecarea) Domnului Iisus, la (de la) mulţimea de oameni care Îl aşteptau şi aveau nevoie de El.

Un alt exemplu: În cartea întâi, Evanghelia eseniană a păcii, pentru a explica mulţimii de bolnavi care nu reuşise să se vindece după „tratamentul” prescris, Domnul Iisus le spune parabola „Fiului risipitor”, menţionând că rostul parabolelor este de a ajuta pe toată lumea să înţeleagă mai bine cele spuse. Este cel puţin curios faptul că, în evangheliile canonice, parabola „Fiului risipitor” apare numai în „Evanghelia după Luca” (15, 11-32), cu doi fii şi cu un înţeles destul de confuz şi forţat, în comparaţie cu înţelesul clar, logic al parabolei din Evanghelia eseniană a păcii. Este curios cum s-a deturnat înţelesul rostului parabolelor, de la acela de „ajutătoare de înţeles”, la acela de „rebusuri”?

Printre argumentele „secundare” s-ar înscrie şi observaţia că, în cadrul textelor Evangheliei eseniană a păcii, toate denumirile calendaristice (ale lunilor) şi ale vegetaţiei din zonă, corespund cadrului geografic şi istoric la care se referă acestea.

Desigur, textul Evangheliei eseniene a păcii cuprinde şi unele aspecte foarte sensibile, cum ar fi fraternitatea omului cu arborii, îngerii şi mai ales acelea privind Maica Pământească.

Pierderea treptată a sensibilităţii ca urmare a practicării unei nutriţii eronate, poluării multilaterale şi stresului, precum şi ignorarea structurilor reale ale omului şi naturii înconjurătoare, ca efect al unei educaţii ştiinţifice şi spirituale reducţioniste, au făcut pe omul actual să nu mai simtă şi să nu mai înţeleagă legăturile sale strânse cu tot ce este viu şi în primul rând cu arborii. Acest lucru se petrece în pofida faptului că astăzi există lucrări, cum sunt acelea ale autorilor Peter Tompkins şi Christopher Bird (Viaţa secretă a plantelor) şi Robert Frederick (Plantele, o lume care gândeşte); în plus