aici au trecut de curînd mai mulţi oameni şi cai decît numără tabăra noastră. Ploaia însă va îndrepta iarba şi va şterge urmele care, altminteri, ar mai fi vizibile trei-patru zile. Mă duc repede să-i lămuresc pe kiowaşi şi să-i iau cu mine.

— Şi mergeţi în căutarea unui loc potrivit pentru atac?

— Da. La drept vorbind, aş putea să-i las deocamdată aici şi să-i chem mai tîrziu, după ce voi fi găsit eu locul; dar e mai bine să plec de pe acum, pentru ca urmele să dispară curînd. Între timp, voi, ăştilalţi, vă puteţi continua lucrările.

Sam împărtăşi căpeteniei kiowaşilor planul său şi acesta îl aprobă.

După puţin, indienii, împreună cu Sam şi cu cei doi tovarăşi ai lui, porniră călare. Se înţelege că locul pe care urmau să-l aleagă trebuia să se afle chiar pe traseul nostru, al topografilor, adică pe linia ce-o aveam de măsurat. În felul acesta economiseam timp şi nici nu dădeam de bănuit apaşilor.

Veneam încet în urma călăreţilor; înaintam pas cu pas, pe măsură ce înaintau lucrările. Către amiază, profeţia lui Sam se împlini; începu să plouă. Dar o ploaie cum numai pe această latitudine se poate porni din an în paşte. Părea că se revarsă un ocean din tărie.

În toiul acestui potop, Sam, Dick şi Will se întoarseră din cercetare, îi observarăm abia cînd se aflau la zece-doisprezece paşi de noi, atît de deasă era perdeaua de apă. Găsiseră un loc potrivit. Parker şi Stone urmau să ni-l arate; iar Hawkens, după ce-şi luă merinde suficiente, plecă, în pofida furtunii, ca să se aşeze la pîndă. Porni pe jos, fără catîr; astfel se putea ascunde mai lesne. Privindu-l cum dispare îndărătul perdelei de ploaie, aveam sentimentul că o catastrofă se apropia de noi cu paşi grăbiţi.

Pe cît de sălbatică a fost ploaia, ca o rupere de nori, pe atît de repede încetă năvala apei. Zăgazurile cerului se închiseră brusc şi soarele străluci iarăşi, ca în alte zile, deasupra lumii. Reluarăm lucrul întrerupt.

Ne aflam într-o savană lină, nu prea mare, înconjurată în trei părţi de dumbravă; din loc în loc se zărea cîte un tufiş. Terenul era foarte prielnic pentru lucrările noastre; înaintam cu repeziciune. Constatai totodată că Sam Hawkens prevăzuse cu multă precizie efectele ploii:

Deşi kiowaşii trecuseră călări chiar pe locul unde ne aflam, totuşi nu se vedea nici o urmă de copită. Venind în căutarea noastră, apaşii n-ar fi putut bănui că avem în apropiere două sute de aliaţi.

Pe înnoptate, cînd lucrul încetă, Stone şi Parker ne informară că ne găsim de fapt în vecinătatea prezumtivului cîmp de bătălie. Mi-ar fi plăcut să-l cercetez şi eu, dar se făcuse prea tîrziu.

A doua zi dimineaţa pătrunserăm repede cu lucrul pînă la un pîrîu destul de lat, din care se alcătuia un fel de bazin, probabil veşnic plin cu apă, pe cîtă vreme albia pîrîului era îndeobşte jumătate secată.

Ploaia de ieri umpluse însă albia pînă-n margini. Către acest bazin ducea o limbă îngustă de savană, tivită pe ambele laturi cu copaci şi tufe şi înaintînd ca o peninsulă spre mijlocul apei; îngustă la început, peninsula se lărgea treptat, luînd aproximativ forma unui cerc.

Semăna cu o tigaie, a cărei coadă ţinea de mal. În partea opusă a bazinului se înălţa o colină uşoară, împădurită.

— Iată locul ales de Sam Hawkens, lămuri Stone, rotindu-şi privirile cu aerul unui cunoscător. Nici nu se putea ceva mai bun pentru planul nostru.

Mă simţii, desigur, îndemnat să scrutez fiecare colţişor.

— Unde se găsesc kiowaşii, mister Stone? Întrebai.

— Ascunşi, foarte bine ascunşi! Răspunse el. V-aţi osteni degeaba să daţi de cea mai mică urmă a lor, deşi ei ne văd la perfecţie şi ne observă orice mişcare.

— Totuşi, unde sînt?

— Aşteptaţi niţel, sir! Mai întîi să vă explic de ce Sam, pişicherul, a ochit tocmai locul acesta. Savana pe care am străbătut-o are multe tufişuri răzleţe. Faptul acesta e în avantajul apaşilor; ne pot urmări neobservaţi, se pot ascunde în spatele tufişurilor. Vedeţi apoi limba aceea de pămînt care se întinde încoace. Dacă încingem aici un foc de tabără, se luminează toată fîşia, chiar şi adîncul savanei de unde urmează să vină apaşii; focul îi va atrage; se vor apropia uşurel de noi, pitulîndu-se în dosul copacilor şi tufelor. Vă asigur, domnilor, că nu se găseşte teren mai bun pentru a ne lăsa atacaţi de indieni!

Faţa lui uscăţivă, lunguiaţă, înăsprită de vînt şi soare, strălucea de satisfacţie. Inginerul-şef, în schimb, nu-i împărtăşea deloc entuziasmul şi dădu sceptic din cap:

— Ce fel de om eşti şi dumneata, Stone! Te topeşti de bucurie că vom fi atacaţi atît de frumos! În ce mă priveşte, vă spun pe şleau:

Am s-o şterg de-aici!

— Ca să cădeţi cît mai sigur în mîinile apaşilor! Nu vă lăsaţi purtat de asemenea gînduri năstruşnice, mister Bancroft! Cum să nu fiu încîntat de locul ăsta, care înlesneşte apaşilor să ne prindă, pentru ca pe urmă să-i prindem noi în capcană! Uitaţi-vă un pic dincolo, peste apă. Sus, pe colină, în mijlocul pădurii, sînt pitiţi kiowaşii. Observatorii lor s-au căţărat în copaci şi nici vorbă că ne-au şi zărit. Tot aşa îi vor zări pe apaşi, căci de sus ei cuprind cu ochii savana pînă hăt departe.

— Dar dacă vom fi atacaţi, ce ne foloseşte nouă că kiowaşii se află tocmai dincolo de apă, ascunşi în pădure? Obiectă inginerul-şef.

— E numai o manevră, pentru ca iscoadele apaşilor să nu descopere adevărata situaţie. Însă de îndată ce vor fi trecut, kiowaşii coboară încoace şi se ascund în peninsulă, unde nu pot fi observaţi.

— Şi vrei să zici că apaşii nu se pot duce acolo?

— Ar putea, însă nu le permitem noi.

— Înseamnă să-i alungaţi. Atunci, cum vreţi să nu vă observe? Se cam contrazic lucrurile, mister Stone.

— Ba. Deloc! E drept, nu trebuie să avem aerul că-i căutăm; îi lăsăm să se apropie de peninsulă. Dar aceasta, în locul unde se îmbină cu malul, nu are mai mult de treizeci de paşi lăţime; ei bine, acolo postăm caii noştri şi baricadăm trecerea.

— Baricadă de cai? E cu putinţă?

— Fireşte. Priponim caii de copaci şi