Le număr încet, în gând, în timp ce șoferul dă drumul la radio. Încă o frână. La semafor, în mașina de lângă noi, doi bărbați fumează. Exact la a cincea petală, privirile ni se intersectează. Îmi zâmbesc și unul dintre ei scoate un vârf de limbă și și-o trece lasciv peste buze. Șoferul din taxi apasă ambreiajul și bagă într-a întâia. Cu degetul rămas pe geamul aburit și cu ochii la cei doi, șterg cele cinci petale și din tulpina florii fac un penis. Se face verde. Taxiul demarează, iar eu râd singură, în spate, în timp ce mă decid să-i răspund tipului de pe Facebook: Sunt în trafic! Nu vreau să-l încurajez – de-asta îl și las să creadă că eu conduc și că nu pot vorbi – dar faptul că știu că există îmi dă un sentiment de satisfacție.

Țin minte că eram odată la un băiat acasă și la televizor, nu mai știu pe ce canal, începuse un film erotic. Iar eu am schimbat postul, nu de jenă, ci de frică să nu care cumva să-i dau ocazia să se gândească la fata aia, cu sânii mari și cu chiloți tanga, când o să ajungem în camera lui. Așa că am preferat să las pe Animal Planet, unde o vacă tocmai făta, iar tipul ăla nu a zis nimic, ci doar a stat până când vițelul a căzut între picioarele maică-sii, ud și murdar de sânge, și apoi a ieșit să fumeze. În seara aia, am rămas fiecare pe partea lui de pat, iar el sunt sigură că s-a gândit toată noaptea la fata care gemea, ca să scape de imaginea vacii din fundul căreia se vedea ieșind o pereche de picioare.

În tinerețe, fiecare nouă relație mă umplea de spaimă și de rușine. Fiecare nouă pereche de mâini care încerca să desfacă, să scoată, să descheie, mă făcea să mă crispez, să vreau să mă ascund, în timp ce în urechi îmi sunau cuvintele băiatului ăla dintr-a VIII-a: Ia uite-o, frate, câta mai curu' are!

 

În seara aia, la Paris, la vreo oră după ce mă întâlnisem cu el la gară, știu că l-am oprit pe F. în mijlocul bulevardului, undeva aproape de Marais, i-am întors capul spre mine, apucându-l ușor de bărbie și l-am întrebat de-a dreptul: Auzi, în noiembrie ăla când ne-am regăsit a doua oară, tu ai fi vrut să te culci cu mine?

La 20 de ani eram obișnuită ca băieții să facă presiuni, să încerce, să insiste. Aproape că nu știam ce să cred despre unul care doar mă ținuse în brațe și nu făcuse niciun gest fără să se uite, înainte, în ochii mei. Așa că am preferat să-l întreb. Iar el s-a mulțumit să zâmbească și, cumva, zâmbetul mi s-a părut că nu era pentru mine, ci părea ajuns din întâmplare pe fața lui. Normal că voiam, mi-a zis după câteva secunde în care eu începusem deja să mă simt prost că întrebasem așa ceva. Doar că nu e stilul meu să insist. Prefer să aștept. Așa a spus, iar eu mă și vedeam pe culoarele de la Radioterapie, povestindu-le fetelor de acolo și parcă le auzeam: Mvai, mă, ce romantic!

 

Acum însă, teama a dispărut. Nu cu vârsta, ci cu boala. Ca și cum fiecare om ar avea o singură spaimă și ea nu ar putea să fie în mai multe locuri în același timp. A mea s-a scurs, cumva, din cap înspre corp. Mi-e frică pentru el, pentru ce pățește, pentru ce suportă, în timp ce creierul mi se eliberează din ce în ce mai tare, ca un copil care crește și dă să scape de controlul părinților. Așa cum sunt acum – aproape fără păr, fără menstruație și fără un sân – mă simt, pentru prima oară, extrem de liberă. Și de sexy. Mă uit cu nerușinare la fundurile bărbaților de pe stradă, le susțin privirile atunci când le simt așezate pe mine. Port rochii și fuste colorate, pantofi cu toc, iar sutienul, chiar dacă umplut cu burete în locul sânului lipsă, se asortează întotdeauna cu chiloții.

– Știi că am un admirator secret, îi spun lui F., într-o seară, la telefon. Un tip de pe Facebook.

Râde.

– Cred că sunt mult mai mulți, dar nu știi tu.

E rândul meu să râd. Sunt în pat, singură, cu harta Parisului deasupra capului și cu ușa de la cameră deschisă, să pot auzi respirația regulată a fetei. Vorbesc încet, să n-o trezesc și, cu excepția veiozei de lângă mine, restul becurilor sunt stinse, aruncând casa în beznă. Îmi trec mâna prin părul abia crescut. Se simte ca o piele de șoricar. Îmi dau seama că mă tot gândesc la păr și tot vorbesc despre el, așa cum vorbim despre toate lucrurile pe care le-am avut odată și pe care le-am pierdut, încercând să ne prefacem că nu ne mai pasă. Mâine mă duc iarăși la radioterapie. Nu doare, doar obosește și arde pielea. Dar până atunci, mai e o noapte.

– Nu mă interesează ceilalți, mă interesezi tu, îi scriu și zâmbesc singură, aşteptându-l să răspundă.

Acum e rândul lui să-mi scrie ceva frumos. O știe și el. E un joc al replicilor al cărui scop este să mă facă să mă simt bine. Atât. Suficient de bine încât să pot dormi. Atât.

– Mmmm, îmi place când mi-o spui. Te pricepi foarte bine să mă faci să mă gândesc la tine!

Iau cuvintele lui și le țin aproape, de parcă ar putea să mă atingă, de parcă ar putea să desfacă, să scoată și să descheie tot ce nu au făcut mâinile lui acum 20 de ani. Dintr-odată, mă simt excitată. Mi-aș dori să fie aici, cu mine. De fapt, îmi dau seama că ceea ce mi-aș dori cu adevărat nu ar fi el, ci un corp căruia să-i comand ce să facă și cum să