se poarte cu al meu doar pentru a-l satisface. Un corp de care să mă pot folosi ca să mă simt vie. Spune-mi ce ți-ar plăcea! mi-a șoptit în noaptea aia, la Paris, după ce ne-am întors în cameră și nu știu dacă o fi fost faptul că mă auzeam vorbind în altă limbă sau faptul că, în sfârșit, devenisem cea mai importantă ființă pentru mine, dar știu că mi s-a părut atât de ușor, de parcă tocmai reușisem să pun în mișcare un mecanism oprit de ceva vreme.

Îmi aduc aminte că, în timp ce mă uitam la el, mă gândeam doar la mine, fără să mai aștept laude sau complimente, concentrându-mă doar pe ce simțeam eu, ridicând uneori din sprâncene, mirându-mă să mă văd reacționând, simţindu-mă mai egoistă decât fusesem vreodată și, tocmai de aceea, mai sexy. În noaptea aia, am făcut dragoste cu ochii deschiși, bucurându-mă să-l joc pe degete, să-l văd excitat nu de mine, ci mai ales de nepăsarea mea față de el, de indiferența aia a femeii care se descurcă al naibii de bine și singură și care, din cauza asta, devine irezistibilă.

 

Capitolul 17

 

Dacă vreodată îți face cineva rău, jur că aș putea să-l omor! Mama. Așa mi-a spus într-o seară când, întorcându-mă de la facultate, am venit plângând acasă, după ce se luaseră de mine niște muncitori pe Lipscani. Așa mi-a spus și, după cum m-a strâns în brațe, am știut că nu glumea. La noi acasă, ea era cea care cumpăra apa minerală. Căra o sacoșă cu câte șase sticle de Borsec de jos, de la mașină, pe scări în sus și până-n bucătărie. Tata lua pâine. O singură franzelă. De la brutăria de peste drum. Asta dacă nu era coadă. Mă simt prost să stau așa, cu o plasă în mână și cu diplomatul în cealaltă, ca milogul, să-mi dea Ceaușescu pâine. Așa zicea tata, şi-şi plimba ochii pe harta Parisului.

Când eram mică și mă durea ceva, mă duceam la mama. Mami, e grav? o întrebam eu și ea, invariabil, îmi spunea: Stai cuminte, mamă, că o să treacă. Mama cea puternică. Mama cea atotcărătoare. Mama cea creață. Mama cea curajoasă. Tata, însă … tata intra în panică, de parcă fiecare durere de-a mea, fiecare întrebare, fiecare neliniște, îl obliga, cumva, să devină adult și să rezolve. Iar asta îl scotea din minți.

Așa-s bărbații, îmi spunea mama, și eu am crezut-o și, la rândul meu, am cărat fel de fel de sacoșe pline cu de toate, pe scări în sus și până-n bucătărie. Te ajut? mă întreba M. și eu dădeam din cap că nu, nervoasă să-l văd că stă acolo, fără să se miște, în loc să tacă și să-mi ia pur și simplu cumpărăturile din mână.

Acum, aș vrea să mă poată căra și pe mine cineva. Cineva suficient de puternic încât să-mi poată duce toate gândurile și toate fricile. Cineva care să nu intre în panică. Cineva care să nu se plângă. Care să nu plângă. Cineva care să mintă, dacă e nevoie, care să tacă, dacă asta vreau, care să se prefacă, dacă e cazul.

 

O să am grijă de tine, o să vezi, îmi scrie F., și eu îi răspund că asta și aștept și că trebuie să fie pregătit să-mi demonstreze, pentru că sunt prea bătrână să mă mulțumesc cu vorbe. De fapt, nu mă simt neapărat bătrână, dar îi spun așa, fiindcă îmi place cum sună, de parcă cine știe ce experiență de viață aș avea.

Când ne-am întâlnit prima dată la aeroport, am așteptat să văd dacă se oferă să-mi care valiza. Mama și le ducea singură la mașină. Valizele. Doar că eu nu prea mai am forță. Tratamentul mă obosește și, dacă stau să mă gândesc bine, nici nu mai am chef să tot fiu eu aia puternică. Deși sunt. Dar el n-o știe încă.

Mi-e frică, i-am zis atunci când m-a luat în brațe, lângă stâlpul ăla de pe Terminalul 2E și știu că m-am simțit complet eliberată să o pot spune cu voce tare. În sfârșit, nu mai trebuia să protejez pe nimeni de fricile mele. Acasă, eu eram aia curajoasă. Eu eram mama, iar mama trebuie să se țină tare și, mai ales, să-i ocrotească pe ceilalți, să împingă relele departe de ei.

E normal, mi-a zis și mi-a luat valiza din mână. Am rămas acolo, cu spatele la stâlp și aș fi vrut să-l pot întreba ceea ce mă apăsa încă de la început, de când am aflat de boală: Tu crezi c-o să mă fac bine? O întrebare cu care nu puteam să lovesc în ai mei de acasă, pentru că, să fim serioși, ce ar fi putut să-mi spună – Normal că o să te vindeci, stai liniștită! – așa mi-ar fi răspuns și atunci eu ar fi trebui să mă prefac că nu văd cum li se umezesc privirile, lăsând liberă teama de a mă pierde, așa cum lași liber un câine din lesă.

În ziua aia, m-am ținut după el prin aeroport și el mergea atât de repede, încât valiza părea că-și pierduse cu totul greutatea în mâna lui. Mă uitam la el, din spate. Îl măsuram cu privirea așa cum fac bărbații când își întâlnesc rivalii și, nu știu de ce, dar mi-a trecut prin cap că, dacă ar fi fost cu mine în ziua aia, pe Lipscani, ar fi putut, la o adică, să le spargă fața muncitorilor ălora. Sau măcar unuia dintre ei, ăluia care a întins mâna și m-a ciupit tare de o bucă.

Afară începuse să plouă, iar pe culoarul ăla care mergea către ieșire era frig și mai nimeni. La un moment dat, l-am văzut cum se oprește în fața unor scări rulante, cum își trece valiza în mâna dreaptă și cum, cu stânga, mă apucă de încheietură și mă trage încet lângă