el, ca pe un copil pe care îl ții să nu-l pierzi. Apoi, fără un cuvânt, și-a trecut vârful degetelor peste ale mele. Am simțit cum mi se face pielea de găină. Îmi dai fiori, i-am zis și el s-a uitat la mine, zâmbind. Știu, mi-a răspuns și m-a tras după el, pe scări. Apoi a tăcut. Am tăcut și eu. Mi-am eliberat încet mâna din strânsoare, m-am întors către el și mi-am trecut degetele prin barba lui. Ai albit, i-am spus și nu știu de ce, m-am trezit întrebând din reflex: Ești sigur că te descurci cu valiza? Doar că m-am încurcat și am întrebat în română, iar el n-a înțeles și mi-a cărat-o până la mașină.

 

*

 

Suntem aproape de jumătatea lui decembrie. Încă puțin și gata și cu radioterapia. Dimineața, cu o cafea în față, Hai, că vă dau voie una pe zi, mi-a zis doctorul, dar nu foarte tare și fără pic de zahăr, pierd vremea pe net și, din obișnuință, mă uit după promoții la avioane. Îmi place să plec, să fiu pe drumuri, să fac și să desfac valize, să dorm în camere de hotel, să mă spăl cu geluri de duș din recipiente minuscule, să mă pierd pe străzi necunoscute și să aud vorbindu-se în jurul meu fel de fel de limbi. Ca și cum, cu fiecare nouă plecare, aș fugi un pic din viața mea și aș încerca o alta, fără legătură cu realitatea. Ca un actor, îmi zice psihologul și mă gândesc că da, parcă mi-a mai spus-o, dar are noimă, cu toate că eu nu am vrut niciodată să joc teatru, însă mi-ar fi plăcut să pot trăi mai multe vieți. Și să plec în turnee. Sau, pur și simplu, să plec din când în când, să mă dau un pas în spate și să stau acolo, singură cu gândurile mele, și să simt cum mi se face dor de casă.

Cred că pe undeva avem sânge de tifan în familia asta, că prea ne place tuturor să fim pe drumuri. Mama. Așa zicea și mi-aduc aminte că a fost o perioadă, prin anii 1980, când, cam o dată la două, trei săptămâni, pleca prin țară cu teatrul, să joace la Căminele culturale. Parcă o și văd cum își făcea valiza, își pregătea cana și fierbătorul de cafea și într-un colț, chiar lângă haine, înghesuia un reșou mic, just in case – dacă nu ne dau ăștia căldură sau mâncare?! și eu mă țineam după ea prin toată casa, gândindu-mă că, dacă vede cât sunt de tristă, poate nu mai pleacă.

Apoi am început să plec și eu. La început singură, apoi cu M. De fiecare dată când ne pregăteam de drum, suna mama să întrebe:

– Auzi, măi, Ada, să nu mă-njuri, da' nu vrei să iei acolo, în valiză, un salam de Sibiu și niște brânză topită? Că nu se știe niciodată!

– Hai, măi, mamă, încetează. Doar n-o să ne cărăm cu salamul după noi, în Toscana, pe dreapta.

– Treaba ta, faci cum vrei, îmi spunea și mă scotea din minți cu replica asta, de parcă de-acolo, de pe străduța aia din centru, de unde locuiește, mă transforma pe mine și pe ai mei în niște copii de care doar ea putea avea grijă cum trebuie.

Doar că foamea nu se uită. Așa că aveam aceeași și aceeași discuție de fiecare dată, la fiecare plecare. Și erau destul de multe. Plecările. Stăteam zile și nopți căutând oferte, pândind cele mai ieftine bilete de avion, făcând rezervări cu luni înainte, citind despre cum să-ți planifici călătoria ca un profesionist, bătând în lung și-n lat harta Europei în căutare de alte și alte destinații.

Apoi, odată biletele cumpărate, așteptam cuminte să se întâmple. Simțeam că am, în sfârșit, ceva la care să mă gândesc dimineața când mă trezeam să pregătesc copilul pentru școală sau să-i fac sandviciurile bărbatului, când așteptam să vină 311 să mă duc la muncă, când făceam piața și căram sacoșele de la Obor sau când mă băgam seara în pat, mulțumind-i lui Dumnezeu că suntem sănătoși. Asta dacă nu făcea copilul febră.

Cu câteva zile înainte de plecare, intram în vrie: îmi făceam programare la coafor, Elena, mă las pe mâna ta, fă ce știi tu, doar schimbă, da, da, vreau și șuvițe și tratament, și dădeam o raită prin magazine să-mi iau ceva nou – o fustă sau niște pantofi de care nu mă atingeam până nu ajungeam acolo, în străinătate – ca și cum mă pregăteam nu de vacanță, ci de viața însăși. Ce să fac să rămâi așa și acasă? m-a întrebat M. într-o seară, pe balconul unei camere de la Paris unde ajunseserăm cu copilul, să-l ducem și noi la Disney. Eram la etajul șapte sau opt și în zare se vedea Turnul Eiffel luminat și cupola de la Invalizi. Țin minte că desfăcuserăm niște beri și, deși eram frânți de oboseală – bătuserăm orașul, la pas, toată ziua – nu ne înduram să mergem la culcare. Ce să faci? am repetat doar ca să-mi dau timp să găsesc un răspuns mai puțin sever decât cel pe care-l aveam în minte, singurul de fapt care mi se părea adevărat la momentul ăla și anume „nimic”. Nu era nimic de făcut. În loc de asta, m-am prefăcut că nu înțeleg întrebarea, așa că am luat încă o gură de bere, am lăsat fasciculul de lumină de la Turn să-mi lumineze jumătate de față înainte de a trece mai departe și am întrebat adică cum? sperând că-n felul ăsta M. o să înceapă să-mi înșire toate lucrurile bune pe care le vedea atunci la mine, așa cum facem cu toții când clădim începuturi. Dar el n-a înțeles și s-a mulțumit să spună adică așa cum ești acum, nu știu să explic și apoi am vorbit despre altceva, despre copil și orele