de engleză pe care le plăteam cam degeaba, pentru că nu părea să facă mare lucru, și despre o fetiță din parc pe care o bătea bunică-sa. Apoi, am terminat berea și ne-am dus la culcare, având grijă să tragem draperiile, să nu ne intre-n ochi luminile Parisului.

 

Ani de zile, am trăit cu sentimentul că o parte din mine devenise aproape invizibilă, de parcă prezența mea acolo, în apartamentul nostru de 60 de metri pătrați, cu non-stop la parter și vecini bătrâni, era de la sine înțeleasă. Ssst, ești cu mama și mama ta nu va pleca nicăieri fără tine!, așa îi șopteam fetiței, la ureche, când mi-au adus-o prima dată, acolo, în salon și ea era așa de mică și plângea neconsolată de foame sau naiba știe de ce. Și n-am plecat sau, când o făceam, mă duceam doar până la colț, la cumpărături – mă duc la Mega, vin în câteva minute! – sau la Poștă și atunci era atât de evident că mă voi întoarce, încât nimeni nu se mai obosea să ridice privirile când intram pe ușă.

 

Acasă, ajunsesem să mă îmbrac într-un fel de uniformă: blugi, tricou, pulover negru, pantofi cu talpă comodă și nu pentru că nu aș fi avut alte haine (erau alea de străinătate, frumos aranjate în partea din spate a dulapului, cu câte un săpun parfumat printre ele, cum văzusem la mama), ci pentru că știam că, dacă stau să mă aranjez, voi pândi apoi reacția lui M., sperând să spună și altceva decât arăți bine astăzi (da, văd și eu, nu sunt tâmpită!), ca de exemplu mamă, ce gagică bună! Așa că mă îmbrăcam banal, mă tundeam destul de scurt și mă mulțumeam să-mi trec mâinile prin păr înainte să ies pe ușă, gândindu-mă că oricum copilul mă iubește și așa. Iar în timpul ăsta, căutam vacanțe și oferte, știind că, odată trecută granița apartamentului nostru, aveam să redevenim iarăși M. și A., așa cum semnasem invitațiile la nuntă, de la Matei și Ada și nu M. și T., așa cum scrisese copilul, într-o inimă, la grădiniță, de la Mama și Tata. Așa se voiau plecările mele. Niște fugi, niște alergături disperate, niște exerciții de respirație în doi.

Și acum? mă întreb. Acum oare nu-i la fel? De fiecare dată când sunt în taxi, spre aeroport, să prind cursa de Paris, mintea mi se eliberează și simt cum toți mușchii din corp se relaxează. Deja am propriul meu ritual, la Otopeni. Mai întâi mă opresc să casc gura pe la parfumuri. Aleg de pe raf t o sticlă de Opium, fac fâs-fâs pe gât și în spatele urechii, apoi încă vreo trei fâs-uri pe eșarfă (am văzut pe YouTube că așa ține mirosul) și trec mai departe, să arunc un ochi la creme și la rujuri. Uneori mai cumpăr câte o sticlă de vin pentru prima seară. Nu că ar fi nevoie, dar să nu mă duc cu mâna goală la om în casă și apoi, în felul ăsta, parcă trece timpul mai ușor.

Apoi, mă duc la chioșcul de ziare și-mi aleg o revistă de-aia pentru femei, să am ce răsfoi în avion (de obicei mă uit după cele cu eșantioane și horoscop) și, cu ea în geantă, îmi iau o cafea de la dozator. E mai proastă decât cea de la Brioche Doree-ul de lângă, dar mai ieftină: 6 lei în loc de vreo 15. Așa îmi rămân bani și de ceva dulce. În avion o să primesc de mâncare, dar până atunci mai am de așteptat. Întotdeauna ajung cu vreo oră, două mai devreme. Pentru că nu mai am stare să stau acasă. Și nici nu reușesc să-mi conving stomacul să accepte o felie de ceva, acolo, înainte de a mă urca în taxi. Doar că, odată ajunsă pe aeroport, simt un gol în burtă pe care cafeaua de la dozator îl face inevitabil și mai dureros.

De la o vreme, îmi fac un sandvici și-l bag în poșetă, să-l am după ce trec de controale. Că doar nu dau eu 30 și ceva de lei pe sandviciurile ăstora de la Otopeni! Am ajuns ca mama. Plec cu mâncarea în bagaje. Mușc din sandvici, dau un fâs de Opium și aștept să treacă timpul. Și întotdeauna mă îmbrac în rochie. Sau măcar într-o fustă. Doar mă duc în străinătate!

Într-o zi, când eram la el acasă, în Franța, mama lui a deschis dulapul, a scos de acolo o fustă neagră, cu volane de tul și cu dantelă.

– E pentru ocazii, eu nu o mai port. Ți-o dau ție, dacă o vrei.

Îmi place. Fusta. Dar mai ales îmi place că mama lui s-a gândit să mi-o dea mie. Nu ăleia dinaintea mea. Nu fostei. Ci mie. Tot ea a fost cea care mi-a cumpărat atunci, în nouăşdoi, o bluză cu glugă. În dungi. Cu mâneci trei sferturi. De la Carrefour. Au murit fetele de la școală când m-au văzut în ea! Pe vremea aia, ne îmbrăcam de la tarabe, din Romană. Țin minte că odată am primit o cutie de la Ajutoare. Erau niște tuburi de creme din care cineva storsese aproape tot conținutul, un pulover verde, un șampon pentru păr blond și două pungi cu făină. Puloverul era urât și cam strâmt. Dar l-am purtat totuși, că era din străinătate.

Mi-am adus aminte de el ultima dată când așteptam îmbarcarea pentru Paris. Stăteam la coadă, să intru în avion, și în fața mea era o familie cu niște papornițe, iar fata – să fi avut vreo 17 ani – avea niște jeanşi cu un desen pe o bucă și un fel de jerseu verde, de la second, cu scris auriu. Când am deschis geanta să-mi caut buletinul, am văzut-o cum se întoarce brusc, spre mine, cu nările lărgite, și-mi zâmbește complice. Din poșeta mea, mirosul de salam de Sibiu plutea de-acum, eliberat, peste capetele tuturor.

 

*