lucru care, după cucerirea Irlandei şi după Unirea cu Scoţia (1707), era esenţialmente corect, cu toate că rămân interesant de observat încercările ulterioare ale Franţei de a stânjeni Marea Britanie de-a lungul extremităţilor sale celtice, pe care Londra le-a luat foarte în serios.

O revoltă a irlandezilor era mult mai aproape de casă decât o stânjenire strategică din partea rebelilor americani. Din fericire pentru britanici, această vulnerabilitate nu a fost exploatată niciodată în mod corespunzător de rivali.

A doua asumpţie din afirmaţia lui Mahan se referă la statutul superior al războiului maritim şi al puterii maritime faţă de echivalentele lor de pe uscat. Aceasta era o convingere adânc înrădăcinată a ceea ce a fost numită Şcoala „navalistă” de strategie[177], care părea justificată de curentele economice şi politice de după anul 1500. Schimbarea treptată a principalelor rute comerciale dinspre Mediterana spre Atlantic şi marile profituri care puteau fi realizate din întreprinderile coloniale şi comerciale în Indiile de Vest, America de Nord, India şi Extremul Orient avantajau în mod natural o ţară situată la extremitatea vestică a continentului european. Iar pentru ca acest lucru să se întâmple, era necesară existenţa unui guvernământ conştient de importanţa comerţului maritim şi dispus să plătească pentru o flotă de război numeroasă. Supusă acestei precondiţii, elita politică britanică din secolul al XVIII-lea părea să fi descoperit o reţetă fericită pentru creşterea continuă a bogăţiei şi puterii naţionale. Comerţul înfloritor de peste mări a ajutat economia britanică, încurajând marinăria şi construcţiile navale, oferind fonduri pentru visteria naţională şi fiind vital pentru colonii. Acestea nu ofereau doar puncte de vânzare a produselor britanice, ci furnizau totodată numeroase materii prime, de la produse valoroase ca zahărul, tutunul şi stamba până la tot mai importantele furnituri navale nord-americane (răşină, smoală, terebentină). Iar Marina Regală a asigurat pe timp de pace respectul pentru negustorii englezi şi le-a protejat afacerile pe timp de război, cucerind totodată mai multe teritorii coloniale, în beneficiul politic şi economic al ţării. Astfel, comerţul, coloniile şi marina au format un „triunghi virtuos”, interacţionând reciproc în avantajul pe termen lung al Marii Britanii.

Această explicaţie a ascensiunii britanice era parţial validă, însă nu reprezenta întregul adevăr. Ca multe alte lucrări mercantiliste, cea a lui Mahan a avut tendinţa să sublinieze importanţa comerţului extern al Marii Britanii în contrast cu producţia internă şi să exagereze în particular importanţa comerţului „colonial”. Agricultura a rămas fundamentul bogăţiei britanice în secolul al XVIII-lea, iar exporturile (a căror pondere în totalul venitului naţional era probabil sub 10% până în anii 1780) erau supuse adesea unei concurenţe străine puternice şi unor tarife comerciale pe care nicio putere navală nu le putea compensa[178]. Punctul de vedere navalist înclina să uite, de asemenea, şi faptul că negoţul britanic cu teritoriile baltice, germane şi mediteraneene era – deşi cu o creştere inferioară celui cu zahăr, mirodenii şi sclavi – încă de o mare importanţă economică[179]. Astfel că o Franţă care ar fi dominat permanent Europa ar fi fost capabilă, după cum o demonstrează evenimentele din perioada 1806–1812, să dea o puternică lovitură industriei manufacturiere britanice. În astfel de circumstanţe, izolarea de politica europeană de putere putea deveni prostie economică.

A existat de asemenea o foarte importantă dimensiune „continentală” în marea strategie britanică, trecută cu vederea de cei a căror privire era îndreptată spre exterior, către Indiile de Vest, Canada şi India. Un război exclusiv naval a fost perfect logic în timpul conflictelor anglo-olandeze din 1652–1654, 1665–1667 şi 1672–1674, din moment ce rivalitatea comercială dintre cele două puteri maritime reprezenta sursa acestui antagonism. După „revoluţia glorioasă” din 1688, când William de Orania a fost adus pe tronul Angliei, contextul strategic s-a schimbat. În cursul celor şapte războaie care au avut loc între anii 1689 şi 1815, provocarea la adresa intereselor britanice a fost puterea terestră, Franţa. E adevărat că francezii aveau să extindă această luptă spre emisfera vestică, spre Oceanul Indian, Egipt şi nu numai; însă aceste campanii, deşi au fost importante pentru comercianţii din Londra şi Liverpool, nu au constituit o ameninţare directă pentru securitatea naţională britanică. Aceasta din urmă a luat naştere doar în perspectiva victoriilor militare franceze asupra olandezilor, a dinastiei de Hanovra şi a prusacilor, Franţa rămânând astfel puterea supremă în Europa Centrală şi de Vest suficient de mult timp încât să adune resurse pentru a construi vase capabile să erodeze supremaţia navală britanică. Aşadar, nu doar asocierea personală a lui William al III-lea cu Provinciile Unite sau legăturile ulterioare cu dinastia de Hanovra au determinat guvernele britanice succesive să intervină militar pe continentul european în aceste decenii. A mai existat şi argumentul puternic – ecou al temerilor Elisabetei I în legătură cu Spania – că inamicii Franţei trebuiau să primească ajutor dinăuntrul Europei, pentru a înfrâna ambiţiile Casei de Bourbon şi pe cele napoleoniene, urmărind astfel interesele britanice pe termen lung. O strategie „maritimă” şi una „continentală” erau, potrivit acestui punct de vedere, mai degrabă complementare decât antagonice.

Esenţa acestui calcul strategic a fost frumos exprimată de ducele de Newcastle, în 1742:

 

Franţa ne va întrece pe mare, atunci când nu va avea niciun motiv de teamă pe uscat. Mereu am susţinut că flota noastră ar trebui să ne protejeze alianţele pe continent, iar astfel, deviind cheltuielile Franţei, ne-ar face capabili să ne menţinem superioritatea pe mare[180].

 

Sprijinul acordat de britanici ţărilor dispuse să „devieze cheltuielile Franţei” s-a manifestat sub două forme. Prima a fost reprezentată de operaţiunile militare directe, fie prin intermediul raidurilor periferice cu rol de a distrage armata franceză, fie prin detaşarea unei forţe substanţiale care să lupte alături de aliaţii pe care îi avea Anglia la momentul respectiv. Strategia raidurilor a părut mai ieftină şi a fost mai îndrăgită de anumiţi miniştri, însă, de obicei, a avut efecte neînsemnate şi s-au sfârşit uneori dezastruos (precum expediţia din 1809 în Walcheren). Asigurarea unei armate continentale era mai costisitoare din punctul de vedere al oamenilor şi al banilor, însă, după cum au demonstrat campaniile lui Marlborough şi Wellington, avea mai multe şanse să contribuie la menţinerea echilibrului european.

A doua formă a sprijinului britanic era de natură financiară, fie cumpărând direct soldaţi din Hesse şi alţi mercenari care să lupte împotriva Franţei, fie oferindu-le aliaţilor subvenţii. Frédéric cel Mare, de exemplu, a primit din partea englezilor substanţiala sumă de 675.000 de lire pe an, între 1757 şi 1760; iar spre sfârşitul Războiului Napoleonian, fluxul fondurilor britanice au atins proporţii mult mai mari (de