Mă-ntorc apoi la conac. Ocolesc prin spate și găsesc o fereastră care-i ușor de escaladat. Cred că Paulette și femeia ei mexicană vor fi dormind sus, dar am totuși grijă să nu fac zgomot defel. Lumina-i acceptabilă și am posibilitatea să văd bine. Mă aflu-ntr-un fel de bucătărie mică, din care ies și merg tiptil de-a lungu’ coridorului. Mă opresc la fiecare ușă pe lîngă care trec, o deschid și mă uit înăuntru. Într-o-ncăpere e un dormitor nefolosit, iar în alta e un fel de cămară.

După puțin intru în camera în care am stat de vorbă cu Paulette înainte de a mă duce la Zoni. Fac un tur și caut ceva ce seamănă c-un seif, sau un loc în care s-ar păstra acte.

Nu trece mult și-l găsesc, E un seif în perete, acoperit c-un tablou. E-ngropat în perete și are o broască cu cifru. Nu mă interesează broasca, pentru că-n definitiv peretele e numai din lemn. Așa că mă duc înapoi în bucătărie și fac rost de-un cuțit mare ș-un dispozitiv pentru deschis conserve, pe care le găsesc acolo, și-ncep să scobesc în juru’ balamalelor seifului pînă cînd reușesc să le, fac să sară. După un sfert de oră l-am aranjat. Seiful e deschis.

Înăuntru găsesc două sau trei cutii cu ceva bijuterii ș-o mulțime de acte. Las cutiile și iau actele cu mine pe verandă și-ncep să le cercetez. În sfîrșit, găsesc ce-am căutat. E un ordin de transfer, care încuviințează transferarea unor acțiuni ale unei societăți de cale ferată de la Rudy Benito la Granworth Aymes. Martor pentru atestarea autenticității e Paulette.

Examinez actu’ cu mare atenție, apoi îl bag în buzunar. Duc restu’ hîrtiilor înapoi la seif, le așez la loc așa cum le-am găsit, închid seiful cum pot și pun tablou’ la loc peste el.

Una peste alta sînt mulțumit de rezultatele muncii mele de o noapte. Socot c-am să lămuresc definitiv afacerea asta destul de repede. Privesc afară peste cîmpia care se termină la poalele munților, în curînd se crapă de ziuă și lumina se-ngînă cu-ntunericu’, producînd un efect de clarobscur, care se poate vedea numai între noapte și zi.

Pe masă-i o cutie de țigări. Iau una ș-o aprind. Apoi mă duc la bufet. Mă servesc c-o băutură. Eram cu paharu’ pe jumătate golit, cînd deodată s-aprinde o lumină. Mă răsucesc și-n prag o văd stînd pe Paulette.

E-mbrăcată c-o rochie de casă grozavă, din mătase albastră. Părul ei blond-cenușiu e desfăcut și legat c-o panglică. Stă acolo zîmbind vag și ciudat, iar în mînă ține un revolver calibru’ 0,38.

Continui să beau pînă ce golesc paharu’.

— Aha, ia te uită, Paulette! zic. Nici nu m-așteptam să te revăd atît de repede,

Intră în cameră, cu revolveru-ndreptat mai departe asupra mea.

— Așadar te-ai întors, domnule detectiv, spune pe-un ton foarte liniștit, cu același zîmbet pe buze. De ce nu bați la ușă cînd vrei să intri într-o casă?

Trag un fum din țigară.

— Am să-ți spun de ce, puicuțo, îi zic. M-am întors aici pentru că m-am gîndit să dau o raită, poate găsesc ceva de care am nevoie, și-n primu’ rînd îmi pare rău că m-ai întrerupt de la treabă. Da’ aș vrea să știu un singur lucru, Paulette, un lucru mic de tot. De ce ții revolverul ăla cu țeava-ndreptată spre mine? De ce nu-l dai la o parte?

Rîde.

— Poate c-ai vrea s-o fac, Lemmy, spune, sînt sigură c-ai vrea. Știi, după părerea mea ai avut destulă baftă pentru o seară. Poate c-a sosit momentu’ să ai și puțin ghinion.

— Mie-mi spui?! îi zic. Ascultă, Paulette, zic, nu ești tu o prostuță? Voi damele aveți un mare defect, ș-anume că-ntotdeauna supralicitați la joc. Tu ești genu’ de femeie care ai fi-n stare să pluseze la pocher cu perechi mici, în speranța că ceilalți parteneri vor crede că ai cel puțin un ful, da-n seara asta ai făcut o mare greșeală. Nu trebuia să-i fi telefonat lui Daredo.

Cînd un individ necunoscut a-ncercat să-mi crape capu’ pe șoseaua spre Zoni și m-a aruncat într-o pivniță ca să mă supună la chinuri, mi-am dat seama că era efectu’ telefonului pe care-l dăduseși lui Daredo – și vrei să știi de ce? Ei bine, pentru că nu există decît un singur motiv și motivul ăsta e c-ai simțit ce periculos ar fi pentru tine dac-aș ajunge pînă la Zoni și l-aș vedea pe Rudy. De aia ai aranjat ca Luis Daredo să pună mîna pe mine înainte de-a ajunge acolo.

În intervalu’ care s-a scurs pîn-am ajuns la Zoni ș-am vorbit cu Rudy, oamenii lui Daredo l-au informat c-am scăpat. Știind că mă voi întoarce pe drumul ăsta ca să intru pe șoseaua națională, Luis s-a instalat înapoia unui boschet de cactuși, la o bună distanță de casă, și m-a așteptat c-o carabină.

Perfect, numai că figura nu i-a reușit. L-am deteriorat pe Luis într-așa un hal încît nici acum nu știe pe ce lume trăiește.

Ea zîmbește susținut.

— Crezi că asta are vreo importanță, Lemmy? spune. N-ai impresia că tot eu conduc jocul acum?

— Ba bine că nu! zic. Da’ la ce-ți folosește să conduci jocu’? Ce urmează după asta? Ascultă, Paulette, zic, de ce nu-ți bagi mințile-n cap? Ce-ți închipui c-ai să faci cu arma aia? Crezi c-ai să tragi în mine? Cum adică? Vino-ți în fire!

Izbucnește-n rîs și de data asta rîde tare și e dulce ca o păpușică. Vă spun că Paulette asta are-un sînge rece nemaipomenit.

— Mare tont ești, Lemmy! spune. Ce, crezi oare c-ai fi primul sticlete asupra căruia s-a tras în Mexic și care-a fost nimerit în plin? Am să te lichidez, Lemmy, nu pentru că țin în mod special s-o fac – în fond, te găsesc destul de atrăgător din mai multe puncte de vedere – dar cred că ești puțin prea perseverent pentru gustul meu. Știi că ești chiar încăpățînat? Tu ești tipul omului care