scormonește și scormonește, care se lasă condus de instinct, ca să zic așa, pînă cînd reușește să pună la cale tot felul de lucruri care ar putea să-mi încurce socotelile. Dintre două rele trebuie să-l aleg pe cel mai mic.

Mă prăbușesc într-un scaun. Ea stă în mijlocu-ncăperii, chiar sub lampa electrică. Mă uit la revolveru’ din mîna ei. Nu izbutesc să observ nici un tremur; e neclintit ca o stîncă. Sînt sigur că dama asta e-n stare să mă ucidă fără să clipească din ochi,

Nu mă simt în largu’ meu. Mă deranjează faptu’ că o damă oarecare o să-mi facă de petrecanie tocmai cînd începeam să-mi fac idei mai clare despre afacerea asta. Eu unu’ n-aș fi crezut niciodată c-o să fiu adormit întru Domnu’ de-o damă.

— Știi, Paulette, îi zic. Cred că faci o prostie. De ce trebuie să mă cureți? Ce rău pot să-ți fac eu – nu pricep deloc treaba asta! Zău, te rog să mă crezi.

Ea doar zîmbește.

— Hai, Lemmy, să-i dăm drumul. Am să te lichidez și am să-ncerc s-o fac așa ca să nu te doară prea tare. Cum preferi – șezînd sau în picioare.

— O clipă, Paulette. Mai am o mică chestie să-ți spun înainte ca să-ncepi răpăiala.

— Bine. Lemmy, zice. Ascult. Spune tot, dar n-o lungi.

Încep să gîndesc. Gîndesc cu viteză cosmică. Trebuie să v-amintiți că v-am spus cum pe la începutu’ serii Paulette s-a apropiat de mine și mi-a vorbit ținîndu-și brațele pe umerii mei. Cînd și le-a-ndreptat, s-a făcut că le lasă să cadă-n jos de-a lungu’ piepților hainei mele, iar mîna ei dreaptă s-a oprit un minut pe automatu’ meu, care era-n tocu’ de umăr, sub brațu’ stîng. E-n regulă. Așadar s-ar putea ca ea să creadă că pistolu-i încă acolo. N-are de unde să știe că mexicanii mi-au șterpelit tocu’ și că arma e în buzunaru’ drept al hainei.

Mă ridic. Las mîinile să-mi atîrne moi pe lîngă corp.

— S-a făcut, Paulette, zic. Dacă trebuie s-o pățesc, cred c-aș prefera în picioare. Poate că nu ești dispusă să-mi faci vreun serviciu, dar aș vrea să-ți cer două lucruri. Unul e c-aș dori să mai trag o dușcă de whisky din sticla aia a ta înainte de-a da ortu’ popii, iar cellalt e c-aș vrea să trimiți cîndva insigna mea federală unei dame din Oklahoma. Am să-ți dau adresa. Nu trebuie s-o trimiți acum. Expediaz-o peste un an, dacă vrei, dar aș dori să-i rămînă de la mine.

O apucă iar rîsu’.

— Asta-i bună, zice, cine și l-ar fi-nchipuit pe aprigul detectiv manifestînd slăbiciuni sentimentale față de-o femeie!

Ridic din umeri.

— Și totuși, zic, așa e.

Mă-ntorc și merg pînă la bufet. Îmi torn un pahar de whisky și-l beau. Pun paharu’ pe bufet și mă-ntorc din nou.

— E-n regulă, Paulette, zic, uite și insigna. O las pe masa asta.

Bag mîna c-un gest natural în buzunaru’ drept al hainei și trag fără s-o mai scot. Am tras în becu’ electric și l-am nimerit. Chiar în aceeași clipă mă las să cad în genunchi ș-o aud pe Paulette trăgînd trei focuri. Fac un salt înainte ca și cum aș fi un alergător care ia startu’ ș-o lovesc cu capu’ drept în burtă. Cade pe spate. Îi apuc brațu’ și-i răsucesc arma din mînă.

— E-n regulă, puicuțo! zic. Acu’ să ne relaxăm.

— Să te ia dracu’, Lemmy! zice. Ce tîmpită am fost să-ți dau măcar o șansă.

— Mie-mi spui?! zic. Zău dacă știu de ce nu m-ai găurit în timp ce beam paharu’ de wihsky. În afară de asta, trebuie să-ți mărturisesc că încă n-am cunoscut damă care să fi mînuit pistolu’ cu-ndemînare.

I-a pierit piuitu’. Respiră doar precipitat. Arunc pistolu’ peste balustrada verandei și, fără să-i slăbesc brațu’, mă-ndrept către lampa cu picior care-i în cellalt colț al încăperii ș-o aprind. Mă uit apoi la ea. Văd că n-a-ncetat să surîdă, da’, acu zîmbetu’ ei nu mai are nici un dram de umor.

— Ei bine, n-ai ce-i face, prințeso, zic. Cred că ți-ai jucat cărțile cum te-ai priceput mai bine și că nu ți-a ieșit pasiența. Știi, îi zic, dac-ai fi avut puțină minte m-ai fi-mpușcat în timp ce beam paharu’ de whisky. Dacă făceai așa, pîn-acum eram mort de-a binelea. Ai fi putut apoi să-l pui pe prietenu’ tău Luis să m-arunce-ntr-o groapă de prin împrejurimi și nimeni n-ar fi știut vreodată că aiuritu’ de Lemmy Caution a dat o raită p-aici ca s-o sîcîie pe biata Paulette. Ghinion, mititico!

— Asta o fi cum o fi, zice – iar în glasul ei se simte un fel de-ncordare – dar aș fi curioasă să știu de ce mă acuzi. Pretinzi că ești agent federal, dar nu te-ai legitimat niciodată. Nici măcar insigna nu ți-am văzut-o. Te găsesc aici în casa mea în toiul nopții. E dreptul meu legitim să trag în tine. Ăsta-i Mexicul.

— Firește, e-n regulă, zic. Și poate c-ai reuși să scapi c-o poveste ca asta. Da’ nu de focurile alea pe care le-ai tras asupra mea sînt îngrijorat. M-ar fi supărat dacă mă nimereau, da’ nu m-au găsit. Nu pentru focurile alea te arestez. Te arestez pentru cu totul altceva.

Se prăbușește-ntr-un scaun și-ncepe să plîngă. Șade-ntr-o poziție-n care rochia i s-a desfăcut puțin și pot să-i văd picioru’ pînă mai sus de genunchi. Mă gîndesc că Paulette asta are niște picioare care-s o plăcere de privit. Nu zic nimic. Umblu-ncolo și-ncoace, așteptînd-o să-ncerce o figură nouă.

După cîtva timp uită de plîns și ridică ochii către mine. Arată mai grozav ca oricînd. Printre cele două lacrimi mari care-i atîrnă-n ochi îi înflorește un zîmbet. Vă spun că Paulette asta-i o actriță fără pereche!

— Adu-mi ceva de băut, Lemmy, zice.

Mă duc la bufet și-i torn un pahar. Îi dau o băutură tare. Bănuiesc că-i simte nevoia, și pînă cînd termin cu ea, o să i-o simtă și mai mult. Îi duc băutura ș-o privesc în timp ce bea.

Pune paharu’ jos.

— Știu c-am fost o proastă, Lemmy. spune, cu vocea mică