măcar o singură persoană care să fi recunoscut, sau despre care să se fi putut dovedi, că s-ar fi aflat în înţelegere cu Kornilov: or, o conspiraţie cu un singur conspirator e o absurditate. Comisia desemnată în 1917 să investigheze afacerea Kornilov a ajuns, în iunie 1918 (când bolşevicii se aflau deja la putere), la concluzia că acuzaţiile de trădare şi răzvrătire formulate la adresa comandantului şef al armatei nu aveau nicio acoperire. Aceeaşi comisie l-a învinuit pe Kerenski că nu a avut curajul să recunoască greşeala gravă pe care o comisese.

Dacă într-adevăr ruptura cu Kornilov era menită să-i consolideze autoritatea, acţiunea lui Kerenski nu numai că a eşuat, dar a avut chiar un efect contrariu. Confruntarea l-a îndepărtat de cercurile liberale şi conservatoare, fără a-i întări poziţia în tabăra socialistă. Marii beneficiari ai afacerii au fost bolşevicii, care avertizaseră în permanenţă despre pericolul iminent al unei contrarevoluţii. În august, cedând presiunilor Ispolkomului, guvernul a început să îi elibereze pe bolşevicii arestaţi în urma puciului din iulie. În cadrul alegerilor municipale din luna următoare, bolşevicii au înregistrat un salt spectaculos: câştigau în Moscova 49,5 la sută din locuri, în vreme ce menşevicii şi socialist-revoluţionarii, care în iunie deţinuseră împreună 71,1 la sută, coborau acum la 18,9. Asta nu era totul. Pentru a opri imaginara invazie a lui Kornilov, Kerenski ceruse ajutorul bolşevicilor. Din cele 40.000 de arme împărţite atunci muncitorilor, o bună parte ajunseseră în mâinile Gărzilor Roşii bolşevice.

O altă consecinţă importantă a afacerii Kornilov a reprezentat-o ruptura dintre Kerenski şi armată. Corpul ofiţeresc, credincios ca întotdeauna guvernului şi dezorientat de apelurile lui Kerenski, nu se raliase lui Kornilov. Acum însă, membrii lui îl dispreţuiau pe primul ministru pentru maniera în care îl tratase pe foarte popularul lor comandant, pentru arestarea multor generali proeminenţi, acuzaţi că ar fi conspirat cu Kornilov, şi pentru faptul că făcea jocul stângii. La sfârşitul lui octombrie, când avea să facă apel la armată pentru a salva guvernul de ameninţarea bolşevică, Kerenski nu avea să primească niciun răspuns.

Răsturnarea lui Kerenski era o chestiune de timp. Trebuia doar să apară cineva capabil să conducă ţara cu o mână fermă. Noul lider urma în mod necesar să provină din stânga spectrului politic, căci, oricât de mari ar fi fost divergenţele dintre ele, partidele de stânga strângeau rândurile în faţa pericolului „contrarevoluţiei” – termen care în accepţiunea lor echivala cu orice încercare de a da Rusiei un guvern eficient şi forţe armate credibile. Însă cum ţara avea cu adevărat nevoie de amândouă, iniţiativa de restabilire a ordinii trebuia să vină din partea stângii: „contrarevoluţia” avea să poarte masca revoluţiei „adevărate”.

Între timp, în ascunzătoarea lui de la ţară, Lenin era ocupat să pună lumea la cale.

Din amintirile lui Zinoviev aflăm că cei doi trăiau pe câmp, într-un soi de colibă, dându-se drept lucrători agricoli, dar menţineau legătura cu Petrograd-ul prin curieri. Iniţial, Lenin fusese convins că el şi partidul erau terminaţi şi se consola cu ideea că eforturile sale, deşi eşuaseră, aveau să fie o sursă de învăţăminte pentru revoluţiile viitoare. De aceea a reluat lucrul la o carte pe care începuse să o scrie în Elveţia; cartea avea să apară în anul următor, sub titlul Statul şi revoluţia. Ideea fundamentală a lucrării, inspirată de cuvintele lui Marx (vezi mai sus, p. 118), era că, pentru a învinge, revoluţia trebuia să „zdrobească” aparatul birocratico-militar al vechiului regim. „Dictatura proletariatului”, etapă tranzitorie a revoluţiei, urma să rezolve această sarcină. Odată ce îşi va fi îndeplinit misiunea, guvernarea urma să dispară: în socialism, toţi vor guverna pe rând, obişnuindu-se rapid cu faptul că, în realitate, nimeni nu va guverna”. În ceea ce priveşte viitorul economiei, Lenin se dovedea mult mai conservator: capitalismul nu trebuia distrus, ci pus să lucreze în folosul statului socialist. Liderul bolşevic era influenţat în acest punct de argumentele socialiştilor germani, după care capitalismul avansat, sau „financiar”, atinsese un nivel de concentrare a proprietăţii care ar fi facilitat introducerea socialismului prin simpla naţionalizare a băncilor şi sindicatelor.

Afacerea Kornilov a făcut să renască speranţele lui Lenin. Şi-a dat seama ce pas fatal reprezenta ruptura dintre armată şi Kerenski pentru acesta din urmă şi a asistat cu încântare şi surpriză la reabilitarea şi chiar înarmarea de către primul ministru a simpatizanţilor bolşevici. Nu i-a scăpat nici faptul că muncitorii şi soldaţii se îndepărtau de soviete – principala bază de sprijin a menşevicilor şi socialist-revoluţionarilor – ceea ce deschidea calea manipulării lor de către o minoritate hotărâtă.

La mijlocul lunii septembrie, bolşevicii au devenit majoritari în secţiile muncitoreşti ale sovietelor din Moscova şi Petrograd. Troţki, eliberat din închisoare sub cauţiune, a preluat preşedinţia Sovietului din Petrograd şi a trecut imediat la transformarea lui într-un instrument prin care să fie puse sub control toate sovietele din ţară. Ignorând Ispolkom-ul, a creat o organizaţie paralelă, de aşa-zisă cuprindere naţională, reprezentând sovietele în care bolşevicii deţineau majoritatea.

În circumstanţele politice favorabile create de afacerea Komilov şi de creşterea influenţei lor în rândul sovietelor, bolşevicii au reluat discuţiile despre o posibilă lovitură de stat. Kamenev şi Zinoviev, în memoria cărora fiasco-ul din iulie era încă proaspăt, s-au opus cu tărie unei noi „aventuri” politice. Admiţând că îşi consolidaseră poziţiile, cei doi atrăgeau atenţia că bolşevicii rămâneau totuşi o minoritate: chiar dacă ar fi reuşit să ia puterea, riscau să o piardă rapid, sub asaltul comun al „burgheziei” şi ţărănimii, forţe în mod inevitabil „contrarevoluţionare”. Ei sugerau să se aştepte convocarea celui de-al doilea Congres al Sovietelor, acestea urmând să preia puterea prin mijloace legitime.

Lenin considera că ar fi fost o nebunie să se procedeze astfel. La 12 şi 14 septembrie, a trimis din Finlanda două scrisori, adresate Comitetului Central şi intitulate: „Bolşevicii trebuie să ia puterea” şi „Marxism şi insurecţie”. Deţinând majoritatea în sovietele din Petrograd şi Moscova, sublinia el, „bolşevicii pot şi trebuie să pună mâna pe putere”. În ciuda a ceea ce afirmau Kamenev şi Zinoviev, bolşevicii nu doar că puteau lua puterea, dar erau capabili să o şi păstreze. Oferind o pace imediată şi încurajându-i pe ţărani să-şi însuşească pământurile aflate