Apoi Lustig a trecut la faza a doua a tacticii discuţiei: a revărsat un torent de aiureli tehnice în legătură cu modul de manevrare a cutiei. Şeriful era complet derutat şi îşi pierduse mult din siguranţa de sine de la început. „Uite ce”, a continuat escrocul „Îţi dau banii înapoi chiar acum, pe loc, îţi dau şi instrucţiuni scrise despre cum să lucrezi cu maşinăria aia şi o să vin în Oklahoma să văd dacă funcţionează cum trebuie. În felul acesta, pur şi simplu, nu ai cum să pierzi. „ Călcându-şi pe inimă, şeriful s-a declarat de acord. Ca să-i dea deplină satisfacţie, Lustig a scos o sută de bancnote de câte o sută de dolari şi i le-a dat, liniştindu-l şi sfătuindu-l să se distreze câteva zile la Chicago. Potolit şi puţin cam încurcat, în cele din urmă, şeriful a plecat. În următoarele dimineţi, escrocul a citit ziarele cu cea mai mare atenţie, până când, într-unul dintre ele a găsit ceea ce căuta: un scurt articol referitor la arestarea, judecarea şi condamnarea şerifului Richards, sub învinuirea de a fi pus în circulaţie bani falşi. Lustig a câştigat disputaşeriful nu a mai revenit să-l deranjeze vreodată.

  LEGEA 10

  PERICOL DE CONTAMINARE: EVITĂ-I PE CEI NEFERICIŢI ŞI GHINIONIŞTI.

  ARGUMENT.

  Se poate muri şi din suferinţa altcuiva – stările emoţionale sunt la fel de contagioase ca şi bolile. Poate ai impresia că dai o mână de ajutor unui om aflat pe cale să se înece, dar nu faci decât să-ţi grăbeşti propria nenorocire. Uneori, cei nefericiţi atrag nefericirea; nu numai atât: ţi-o pot transmite şi ţie. Înconjoară-te de oameni fericiţi şi norocoşi.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  În 1818, la Limerick, în Irlanda, s-a născut Marie Gilbert. Prin anii 1840, ea a sosit la Paris sperând să-şi facă un nume ca dansatoare şi actriţă. Şi-a luat pseudonimul de Lola Montez – mama ei avea ceva strămoşi de origine iberică – şi s-a prezentat drept ceea ce visa să devină: dansatoare de flamenco, pretinzând totodată că venea din Spania. Câţiva ani mai târziu, cariera ei părea să fi apus şi, ca să supravieţuiască, tânăra s-a făcut curtezană. Curând, a ajuns cea mai cunoscută demimondenă a Parisului.

  Nu exista decât un singur om care să o poată salva: Alexandre Dujarier, proprietarul celui mai citit ziar din Franţa şi respectat cronicar dramatic. Lola s-a hotărât să-l cucerească. Informându-se asupra obiceiurilor lui, a aflat că în fiecare dimineaţă, Dujarier ieşea să se plimbe călare. Bună amazoană ea însăşi, într-o zi i-a tăiat calea şi aproape că l-a răsturnat – „un accident”. Nu după mult timp, cei doi au început să-şi facă plimbarea matinală împreună, iar în două săptămâni, Lola s-a mutat la noul ei iubit.

  O vreme au fost fericiţi împreună. Cu sprijinul lui Dujarier, ea şi-a relansat cariera de dansatoare, în ciuda faptului că îşi risca poziţia în societate, el şi-a anunţat prietenii că se va căsători cu Lola şi că vor face nunta în primăvara următoare. (Ea nu îi spusese însă că pe când avea nouăsprezece ani fugise de acasă cu un englez şi că, din punct de vedere legal, era încă soţia lui.) Deşi Dujarier era îndrăgostit profund, fericirea începea să pălească.

  Situaţia sa financiară intrase într-o perioadă dificilă, iar prietenii influenţi de altădată îl evitau. Într-o seară, a fost invitat la o recepţie la care participau cei mai bogaţi tineri din protipendada pariziană. Lola voia să-l însoţească, dar el nu i-a permis acest lucru. A fost prima lor ceartă, iar Dujarier s-a dus la petrecere singur. Ameţit de prea multă băutură, l-a insultat pe un influent critic dramatic, Jean-Baptiste Rosemond de Beauvallon – poate pentru o remarcă rostită de acesta la adresa Lolei. În dimineaţa următoare, de Beauvallon l-a provocat la duel. Era unul dintre cei mai buni ţintaşi din Franţa. Dujarier a încercat să aplaneze incidentul cerându-şi scuze, dar duelul nu a putut fi evitat, iar tânărul, promiţător reprezentant al noii generaţii de aristocraţi francezi, a căzut ucis. Neconsolată, Lola a părăsit Parisul.

  Anul 1846 o găseşte pe dansatoare la München, unde îşi făcuse planul de a-l cuceri pe regele Ludovic al Bavariei. Cea mai bună cale de a ajunge la rege era prin aceea de a recurge la mijlocirea aghiotantului său, contele Otto von Rechberg, mare amator de fete frumoase. Astfel, într-o zi, pe când aghiotantul îşi lua micul dejun pe terasa unei cafenele, Lola şi-a făcut apariţia călare şi – alt „accident” – calul a aruncat-o din şa exact la picioarele lui. Contele s-a repezit s-o ajute şi, pe dată, a fost sedus. I-a promis că o va prezenta regelui.

  S-a ţinut de cuvânt, dar, o dată ajunsă în anticamera cabinetului regal, Lola l-a auzit pe monarh spunând că era prea ocupat ca s-o primească pe o străină în căutare de favoruri. Ei, şi?! Lola i-a împins în lături pe cei doi soldaţi din gardă care păzeau uşile biroului şi a intrat. În toiul acestui mic incident, din vina vreunuia dintre soldaţi (sau ca urmare a „iniţiativei” vizitatoarei înseşi), partea din faţă a corsajului rochiei s-a rupt, astfel că, spre marea uimire a tuturor şi mai ales a regelui, tânăra femeie a pătruns în încăpere cu sânii goi, expuşi cu dărnicie. Nu se mai punea problema de a fi sau a nu fi primită în audienţă. După cincizeci şi cinci de ore de la acest moment spectaculos, Lola şi-a făcut debutul pe scena bavareză. Cronicile au fost groaznice, dar aceasta nu l-a împiedicat pe rege să continue să-i aranjeze alte reprezentaţii.

  NUCA ŞI CLOPOTNIŢA.

  Odată, o nucă a fost luată în cioc de o cioară şi dusă tocmai sus, în vârful unei clopotniţe înalte, dar, căzând într-o crăpătură, a scăpat de cumplita soartă de a fi mâncată. Nuca s-a rugat frumos de perete, implorându-l în numele Domnului să-i dea adăpost şi i-a lăudat înălţimea, frumuseţea şi nobleţea glasului clopotelor pe care le ocrotea. „Vai, vai mie”, spunea ea, „cum nu am fost