în stare să cad sub crengile verzi ale bătrânului meu tată şi să dorm pe pământul reavăn, acoperită de frunzele lui căzute, măcar tu nu mă părăsi. Când m-am văzut în ciocul ciorii aceleia crude, am jurat că dacă scap, îmi voi sfârşi viaţa într-o gaură mică aşa ca aceasta”

  La auzul unor asemenea vorbe, plin de compasiune, peretele i-a dat adăpost bucuros, lăsând nuca să rămână acolo unde căzuse. În scurt timp, nuca a pocnit: rădăcini mici s-au strecurat prin crăpăturile dintre pietre şi din ce în ce mai puternice, au început să le împingă şi să le disloce. Lăstarii ţâşneau în sus, către cer. Apoi, au crescut mai înalţi ca zidul clopotniţei şi, cum rădăcinile răsucite se facem mereu mai groase, s-au înfipt în pereţii vechi şi i-au spart. Abia atunci, când era prea târziu şi cu totul zadarnic, zidul a prins să se tânguie din pricina năruirii lui, dar curând el nu mai era decât ruină.

  LEONARDO DA VINCI, 1452 -1519

  Ludovic era, vrăjit după cum singur recunoştea. A început să apară în public la braţ cu Lola, apoi i-a cumpărat şi mobilat un apartament de pe unul dintre cele mai elegante bulevarde din München. Deşi avea reputaţie de zgârcit şi nu se lăsa în voia capriciilor, regele şi-a copleşit iubita cu daruri, ba chiar s-a apucat să-i scrie poeme. Devenită metresă oficială, Lola s-a văzut, peste noapte, şi celebră, şi bogată.

  Din păcate, treptat îşi pierdea simţul măsurii. Într-o zi, pe când călărea, un domn mai în vârstă călărea şi el pe aceeaşi alee, în faţa ei, dar prea încet, după cum i se părea favoritei. Neputând să-l depăşească, Lola a început să-l lovească cu cravaşa. Altă dată, şi-a scos câinele la plimbare, în lesă, iar animalul a sărit la un trecător. În loc să-l ajute pe om, Lola s-a înfuriat şi l-a pocnit cu lesa. Incidente ca acestea au ajuns să-i supere pe liniştiţii cetăţeni ai Bavariei. Cei din anturajul regelui au încercat să îl aducă la realitate şi să-i atragă atenţia asupra riscurilor acestei situaţii, însă curajoşii care o criticau pe Lola erau concediaţi fără multă ceremonie.

  De unde până atunci bavarezii îşi iubiseră suveranul, acum nu îi mai purtau nici măcar respect. Lola fusese ridicată la rang de contesă, îşi construise un palat şi începuse să se amestece în politică, dându-i regelui tot felul de sfaturi. Era persoana cea mai influentă din tot regatul. Ludovic se lăsa condus de ea, iar miniştrii care nu erau pe placul favoritei se vedeau dispreţuiţi pe faţă. Peste tot au izbucnit revolte. Ţara aceasta paşnică şi stabilă se afla, practic, în pragul unui război civil, iar studenţii protestau şi scandau: „Raus mit Lola” („Afară cu Lola”).

  La vremea sa, Simon Thomas a fost un doctor mare. Îmi aduc aminte că s-a întâmplat să-l întâlnesc într-o zi în casa unui bogătaş bătrân, suferind de plămâni.

  Discutând despre cum l-ar putea vindeca, i-a spus bolnavului că una dintre metode ar fi să-şi creeze ocazii de a sta în compania mea: şi-ar opri ochii asupra obrajilor mei proaspeţi şi gândurile, asupra înfloritoarei vigori a tinereţii mele. Bucurându-şi simţurile cu acest întremător spectacol al prospeţimii starea lui s-ar îmbunătăţi. A uitat să adauge că a mea, în schimb, ar putea să se înrăutăţească.

  MONTAIGNE, 1533- 1592

  Prin luna februarie a anului 1848, regele nu mai putea ţine piept presiunilor. Cu mare tristeţe, i-a poruncit Lolei să părăsească Bavaria cât mai repede. A plecat, dar nu înainte de a mai primi ceva bani. Şi-a răzbunat dizgraţia: în următoarele cinci săptămâni, furia poporului s-a întors împotriva altădată iubitului său rege, care, în luna martie a aceluiaşi an, a fost silit să abdice.

  Lola Montez a revenit în Anglia. Dacă avea nevoie de ceva, acel lucru era respectabilitatea. Deşi încă măritată (fiindcă tot nu ceruse divorţul de bărbatul cu care se căsătorise cu ani în urmă) şi-a pus ochii pe George Trafford Heald, un tânăr ofiţer promiţător, care era fiul unui influent avocat.

  Cu toate că era cu zece ani mai tânăr decât ea şi ar fi putut să-şi aleagă de soţie pe oricare dintre fetele frumoase şi bogate din lumea bună, Heald a căzut în mrejele Lolei. S-au căsătorit în 1849. Nu mult după aceea, ea a fost arestată pentru bigamie, şi-a încălcat promisiunea dată judecătorului şi a fugit în Spania, împreună cu noul soţ. Au început certuri cumplite şi, în toiul uneia, Lola a pus mâna pe un cuţit şi l-a rănit. Până la urmă, l-a şi alungat. Reîntors în Anglia acesta a descoperit că fusese dat afara din armata. Întreaga societate îi întorcea spatele. Omul s-a stabilit în Portugalia şi a trăit în sărăcie vreme de câteva luni, apoi şi-a găsit moartea într-un accident nautic.

  Mai târziu, cel care a publicat autobiografia Lolei Montez a dat faliment.

  În 1853, aventuriera s-a mutat în California. Acolo s-a măritat cu un bărbat numit Pat Hull. Şi această relaţie a fost furtunoasă, astfel că l-a părăsit pe Hull pentru un altul. Soţul abandonat s-a cufundat din ce în ce mai adânc în alcool şi în deprimare, până când după patru ani, a murit în floarea vârstei.

  La patruzeci şi unu de ani, Lola şi-a împărţit rochiile şi lucrurile de preţ. S-a întors către Dumnezeu. A colindat America ţinând conferinţe pe subiecte religioase îmbrăcată în alb şi purtând o boneta ce sugera o aureolă. A murit doi ani mai târziu, în 1861.

  Multe lucruri sunt, se spune, molipsitoare. Somnul poate fi molipsitor, ca şi căscatul. În strategia marilor bătălii, când vezi că duşmanul se agită şi dă toate semnele că ar fi înclinat spre pripeala să nici nu te uiţi la el.

  Tu să arăţi un calm desăvârşit. Duşmanul va fi convins şi se va linişti şi el. I-ai molipsit spiritul. I-l poţi molipsi de o stare de siguranţă asemănătoare beţiei, de plictiseală sau chiar de slăbiciune.

  CARTEA CELOR CINCI INELE, MIYAMOTO MUSASHI, SECOLUL AL XVII LEA.