— A fost fermecător, nu? Concluzionă mama după plecarea lui.

Helene tuși.

— Fermecător de îmi vine să vomit.

Mama o privi dezamăgită:

— Ai putea să fii nițel mai recunoscătoare.

— Iar tu ai putea să mă lași nițel în pace, ripostă Helene și plecă să se ghemuiască în camera ei.

În aprilie, Royal Air Force a bombardat pentru prima dată Weimar, dar fără urmări grave. Câteva bombe incendiare și explozive au căzut în apropierea orașului, fără a produce pagube mari.

La scurt timp au început examenele de bacalaureat, zile pline de emoții, pe măsura timpului, a locului și a politicii momentului. Creștea temperatura în fața ușilor închise, elevelor le curgea transpirația pe foile de examen în timp ce ceasurile ticăiau și profesorii supraveghetori umblau printre rândurile de bănci. Verificau soluțiile, se supărau, respirau ușurate, disperate, nedumerite. Au vorbit și au răspuns în fața unor comisii severe, catastrofal sau cu un noroc neașteptat.

Apoi li s-au înmânat diplomele și au aflat notele.

Helene luă hârtia, o citi și simți cum o cuprinde dezamăgirea. O studie mai atentă și dezamăgirea se adânci. Notele nu erau proaste, dar nici bune nu erau. Nu suficient de bune pentru a avea șanse să fie admisă la universitate. Nu ca femeie, pentru că doar cel mult zece la sută dintre locuri erau destinate femeilor.

Ce avea să facă? Helene își strânse ca prin vis lucrurile, mai privi o dată în jur, ca pentru a-și lua adio de la clădirea școlii. Nu mai avea putere decât să mai privească o dată în urmă. Își luă repede rămas-bun și de la colege și cu autobuzul obișnuit plecă spre casă, pentru ultima oară, fără să știe ce avea să facă în continuare.

Exact când ajunse în fața casei, telefonul îi semnală primirea unui e-mail clasificat ca IMPORTANT.

Scoase telefonul și citi:

Expeditor: Rosemarie Völkers NSA

Destinatar: Helene Bodenkamp – Weimar

Referitor: ofertă angajare.

Stimată Fräulein Bodenkamp,

Am urmărit cu interes evoluția dumneavoastră, de când v-ați clasat pe locul al doilea la concursul de programare al elevelor de liceu – 1938. Din câte știm, acum sunteți posesoarea diplomei de bacalaureat. Dacă nu aveți alte planuri, ne-ar bucura să luați în calcul angajarea în cadrul agenției noastre.

Dacă sunteți interesată, răspundeți la acest e-mail.

Vă stau cu plăcere la dispoziție pentru o discuție care nu vă va obliga la nimic.

Heil Hitler!

Rosemarie Völkers,

Șefa departamentului programare,

Agenția Națională de Securitate

•••

— Dar, copilă, tu nu ești nevoită să muncești! exclamă mama ei când află de acest e-mail, la care Helene deja răspunsese și stabilise o întâlnire.

— Eu vreau, răspunsese scurt Helene, care a doua zi se prezentă la discuție, nu găsi nimic de obiectat și semnă pe loc contractul de angajare și angajamentul de confidențialitate.

Așa a început activitatea Helenei la Agenția Națională de Securitate.

Agenția avea sediul într-o clădire masivă din perioada imperială, ale cărei dimensiuni reale nu puteau fi bănuite din exterior, dar care părea mai curând părăsită. Multe culoare nu erau luminate, multe tăblițe de pe uși erau goale și jumătate din sala cantinei era goală, separată cu o bandă.

Șefa ei, Frau Völkers, a primit-o personal. A condus-o și a prezentat-o viitoarelor colege și i-a arătat biroul, care de acum înainte era al ei. Frau Völkers era slabă, avea părul alb strâns într-un coc sever și povestea cu o veselie forțată despre începuturile ei ca programatoare: asta se întâmplase prin 1900, când computere electronice au fost expuse drept noutate senzațională la Expoziția Mondială de la Paris.

— Școala noastră nu avea decât o mașină analitică, acționată electric, dar care firește că socotea mecanic. Din cauza zgomotului produs, i se spunea „mașina de cusut”.

Pentru a se obișnui, Helene a primit o sarcină simplă. Trebuia să ruleze o listă de cuvinte-cheie din înregistrările Forumului german – mai ales din înregistrările vechi, anterioare preluării puterii, în care erau folosite una ori mai multe dintre aceste cuvinte-cheie. Era vorba, în principal, despre un număr enorm de cuvinte injurioase (cum ar fi „trădător”, „dictator”, „idiot”, „smintit”, „apucat” etc.) și verbe agresive (ca „a împușca”, „a lăsa rece”, „a înlătura”, „a stârpi” etc.), urmărindu-se simultan dacă numele de „Hitler” ori termenul „Führer” apărea în aceeași propoziție.

Helene era responsabilă de realizarea programului de căutare corespunzător. Fiecare înregistrare trebuia segmentată în propoziții și acestea erau supuse cercetării. Propozițiile care nu conțineau nici numele „Hitler” și nici termenul „Führer”, logic, nu o interesau.

Helenei îi păru de necrezut că nu exista deja un asemenea program de căutare. I se părea mult mai probabil că sarcina primită era doar un test, așa că depuse toate eforturile pentru ca programul conceput să fie cât mai curat și mai clar, așa cum învățase.

Sala de mese, deși niciodată plină, era un punct de întâlnire generală. Aici le cunoscuse cu timpul mai îndeaproape și pe colegele ei. Pe zdravăna și gălăgioasa Hedwig, care după masă trebuia să iasă în fața ușii, ca să fumeze o țigară, și care regreta că programatoarele nu mai stăteau câte trei într-un birou, ca înainte. Pe melancolica Friedlinde, cea mai în vârstă, care povestea cu plăcere despre tinerețea ei în Berlinul sălbatic al anilor ’20 și mai ales despre seara în care mâncase într-un bar lângă Josephine Baker. Și pe Ulla, care era timidă, dar care se machia întotdeauna strident, pentru a-și acoperi niște imperfecțiuni ale tenului, și despre care se vorbea că ar avea o aventură nefericită cu un bărbat căsătorit.

Odinioară agenția avusese mai mulți angajați, îi povestiră femeile, mult mai mulți. Asta era înainte de război. Dar de atunci mai toți bărbații fuseseră chemați sub arme, iar dintre programatoare multe plecaseră la Berlin la RSHA – Reichssicherheitshauptamt (Biroul Central de Securitate al Reichului German), altele născuseră și renunțaseră la profesie.

Helene mai avea o sarcină, mult mai elaborată: ea trebuia să descopere pentru fiecare nume de pe lista ei cu ce persoane avea contacte