terminat cu noi. Numai aşa se explică faptul că s-au întors încoace atît de repede. N-au mai avut nevoie să facă drumul pînă la corturile lor pentru a-şi mobiliza oamenii. Au întîlnit pe parcurs trupele pornite împotriva kiowaşilor, i-au predat vraciului ajutat de cîţiva oameni cadavrul lui Klekih-Petra şi, luînd cu sine un grup de cincizeci de călăreţi destoinici, s-au întors încoace.

— Dar unde se află trupele destinate să-i atace pe kiowaşi?

— Nu ştiu. În privinţa asta n-au suflat o vorbă. De altfel, pentru noi faptul n-are nici o importanţă.

Aici bătrînul Sam greşea. Nu era deloc lipsit de importanţă pentru noi unde se găsea grosul trupelor apaşe. Dovada ne-a fost servită cîteva zile mai tîrziu. Sam continuă:

— După ce aflasem destule date, m-aş fi putut porni imediat încoace, însă noaptea e dificil să ştergi urmele; apaşii le-ar fi descoperit dimineaţa; în plus, mă ispitea gîndul să-i studiez şi la lumina zilei. Am rămas deci toată noaptea pitit în pădure şi, după ce apaşii au pornit la drum, m-am luat frumuşel după ei. I-am urmărit pînă la vreo şase mile depărtare de aici, apoi am făcut un ocol, ca să ajung la voi neobservat de nimeni. Well, acum ştiţi totul.

— Prin urmare, nu te-au zărit deloc?

— Nu.

— Şi ai avut grijă să nu-ţi descopere urma?

— Păi cum!

— Dar plănuiai parcă să te laşi văzut şi...

— Ştiu, ştiu! Aş fi făcut-o, însă nu mai era necesar, pentru că... ia staţi! Aţi auzit ceva?

Fusese ca un ţipăt de vultur, repetat de trei ori.

— Astea sînt iscoadele kiowaşilor, lămuri Sam. Stau acolo sus, căţăraţi în copaci. Ne-am înţeles să dea semnalul cînd pătrund apaşii în savană. Haideţi, sir, să vă încerc agerimea ochilor.

Invitaţia mă privea pe mine. Sam se ridică de jos, eu îmi luai arma, gata să-l urmez.

— Staţi! Strigă el. Fără armă! Deşi un westman nu se desparte de puşca lui, aici regula va suferi o excepţie; trebuie să ne prefacem că nu bănuim nici un pericol şi că umblăm să strîngem vreascuri pentru foc. Din comportarea noastră, apaşii vor trage concluzia că vom poposi aici peste noapte; şi concluzia aceasta ne va fi de folos.

Pornirăm împreună agale, aparent nepăsători şi trecurăm printre şirurile de copaci şi de tufe, peste pajişte, pînă în savană. Ne apucarăm de strîns vreascuri, rotindu-ne pe furiş privirea ca să-i descoperim pe apaşi. Dacă se aflau pe aproape, atunci probabil că şedeau pitulaţi după tufişurile răspîndite prin savană.

— Ai zărit vreunul? L-am întrebat pe Sam după cîtva timp.

— Nu, răspunse el.

— Nici eu.

Scrutam cu atenţie încordată împrejurimile, dar nu desluşeam nimic. Şi totuşi aveam să aflu mai tîrziu de la Winnetou că el însuşi era culcat într-un tufiş la cel mult cincizeci de paşi de noi. Nu ajunge să ai ochi buni, mai trebuie să-i fi exersat, ceea ce pe atunci nu era deloc cazul meu. Astăzi l-aş recunoaşte pe Winnetou chiar şi după gîzele care, fiind atrase de prezenţa lui, ar forfoti în jurul tufişurilor cu pricina.

Ne înapoiarăm deci fără nici un rezultat. Apoi toţi împreună ne puserăm pe strîns vreascuri pentru un foc de tabără. Am adunat mai mult decît era necesar.

— E bine aşa, observă Sam. Trebuie să lăsăm şi apaşilor cogeamite grămadă pentru ca să poată aprinde la rîndul lor focul, după ce vor năvăli în tabără şi vor constata că am dispărut.

Între timp, se lăsase din nou seara. Sam, ca omul cel mai experimentat dintre noi, se cuibări în faţă de tot, acolo unde se desprindea din savană fîşia de pajişte la capătul căreia ne aflam. Pîndea sosirea cercetaşilor, care, desigur, avea să se apropie pentru a spiona noua noastră tabără. Aprinsesem focul şi vîlvătăile îşi aruncau lumina pînă în adîncul savanei. Ce ageamii şi fără experienţă! — Trebuie să-şi fi zis apaşii despre noi. Focul indica inamicului, încă de departe, drumul spre tabără.

Cinarăm, ca de obicei, frugal şi ne culcarăm, ca şi cînd ne-am fi simţit în cea mai deplină siguranţă. Armele zăceau aruncate la oarecare distanţă, dar în direcţia peninsulei, ca să le putem ridica din mers, în retragerea plănuită. Peninsula însă, aşa cum hotărîse Sam, era barată de caii noştri.

Să tot fi trecut vreo trei ore de la căderea nopţii şi iată că Sam, tăcut ca o umbră, se strecură încet pînă la noi şi ne şopti:

— Vin iscoadele, doi inşi, unul pe stînga, celălalt pe dreapta. I-am auzit şi văzut.

Veneau, aşadar, din ambele părţi ale pajiştii, ţinîndu-se mereu îndărătul tufărişului. Sam se aşeză lîngă noi şi începu să pălăvrăgească cu glas tare vrute şi nevrute. Noi îl susţineam care mai de care şi încinserăm o discuţie însufleţită; voiam să-i convingem astfel pe cercetaşi că se pot apropia fără grijă. Ştiam că ne observă cu atenţie de după tufişuri, dar ne feream din răsputeri să aruncăm măcar o privire spre ascunzişurile lor.

Acum trebuia, înainte de toate, să sesizăm momentul cînd vor pleca. Nu-i puteam nici auzi, darămite vedea; şi totuşi, nu trebuia să mai întîrziem nici o clipă după plecarea lor, pentru că era de aşteptat ca, după puţin, întreaga trupă să se furişeze încoace. Între timp kiowaşii urmau să ocupe peninsula. Era deci preferabil să nu aşteptăm, ci să acţionăm în aşa fel, încît iscoadele să se grăbească şi să plece la ai lor. De aceea, Sam se ridică şi, prefăcîndu-se că merge după lemne, se îndreptă spre unul din tufişuri; eu îl imitai, luînd-o spre alt tufiş.

Acum puteam fi sigur că iscoadele părăsiseră locul. Sam îşi făcu mîinile pîlnie la gură şi orăcăi de trei ori ca broasca. Era semnalul convenit cu kiowaşii. Aici, în apropierea pîrîului, un orăcăit de broască nu putea stîrni bănuieli. Apoi Sam se strecură din nou la postul lui de observaţie, pentru a ne ţine la curent asupra mişcărilor trupei inamice.

La nici două minute de la semnalul lui Sam, se şi arătară sute de războinici. Părăsiseră mai dinainte pădurea pentru ca, la semnalul convenit, adică orăcăitul de broască, să se afle cît mai aproape: ajunseră la pîrîu şi-l trecură dintr-un salt. Se tîrau ca şerpii, în spatele nostru, prin umbră, pînă în