Nu-l mai aşteptam decît pe Sam. Sosi şi el, spunîndu-ne în şoaptă:

— Se apropie apaşii din ambele laturi, exact cum am înţeles din discuţiile lor. Nu mai puneţi lemne pe foc! Vom avea grijă să nu se stingă de tot, să mai rămînă niţel jar ca indienii să poată înteţi iarăşi focul.

Îngrămădirăm restul de lemne şi vreascuri în jurul focului, în aşa fel, încît jarul rămas să nu arunce lumină asupra noastră în momentul cînd vom lua-o la goană. Pe urmă, fiecare dintre noi avea să se transforme într-un actor mai mult sau mai puţin talentat. Ştiam că cincizeci de apaşi ne pîndesc din imediată apropiere şi totuşi trebuia s-o facem pe naivii. Multe depindeau de clipa următoare, chiar şi viaţa noastră. Porneam de la presupunerea că apaşii vor aştepta pînă ce, după toate aparenţele, vom fi adormit. Şi dacă ne înşelam? Dacă ne vor ataca mai repede? E drept că dispuneam de ajutorul celor două sute de kiowaşi. Dar intervenţia lor ar fi declanşat o bătălie, care ar fi costat sînge şi vieţi omeneşti. Ne ameninţa, poate, o catastrofă, dar şi de data aceasta se confirma felul meu de a fi: eram calm, mai calm ca înaintea unei partide de şah sau de domino. Îi studiam cu mare interes pe ceilalţi. Rattler se lungise la pămînt, cu faţa în jos şi se făcea că doarme. Frica morţii îl prinsese cu ghearele ei de gheaţă.

Faimoşii lui westmeni, cu chipurile livide, se holbau unii la alţii; nu reuşeau să articuleze decît frînturi de fraze, silindu-se totuşi să ia parte la discuţiile noastre. Will Parker şi Dick Stone se purtau atît de tacticos, încît ai fi zis că nu există picior de apaş pe toată faţa pămîntului. Sam Hawkens se întrecea în glume şi rîdea cu o poftă grozavă de propriile lui spirite.

După ce trecu în felul acesta o jumătate de ceas, puteam fi siguri că atacul urma să se producă într-adevăr abia după ce vom fi adormit; altminteri, apaşii l-ar fi dezlănţuit de mult. Focul scăzuse tare, încît am socotit oportun să nu mai zăbovim. Căscai de cîteva ori, mă întinsei de-mi trosniră mădularele şi vorbii:

— Sînt obosit, vreau să dorm. Dumneata ce faci, Sam Hawkens?

— N-am nimic împotrivă; trag şi eu un somn, îmi răspunse. De altfel şi focul e pe sfîrşite... Noapte bună!

— Noapte bună! Ne urară, la rîndul lor, Stone şi Parker.

Apoi, ne căutarăm cîte un loc potrivit, ca pentru odihnă, cît mai departe de foc, dar avînd grijă să nu dăm nimic de bănuit. Şi rămaserăm aşa culcaţi.

Flacăra se micşora din ce în ce, pînă se stinse cu totul; numai jarul de sub cenuşă mai licărea mocnit, dar pînza de lumină se împiedica în grămezile de vreascuri dimprejur. Ne aflam în plin întuneric. Acum trebuia să ne punem în siguranţă, tiptil, fără cel mai mic zgomot. Îmi luai puşca şi mă depărtai tîrîş; Sam se tîra lîngă mine; ceilalţi ne urmau. Ajunşi lîngă cai, înghiontii anume pe cîte unul ca să mişte şi să tropote, acoperind astfel orice alt zgomot care ne-ar fi putut trăda.

Izbutirăm, într-adevăr, să ajungem pînă la kiowaşii care pîndeau ca nişte pantere încordate, setoase de luptă.

— Ascultă, Sam, şoptii eu, dacă vrem să cruţăm pe cele două căpetenii ale apaşilor, atunci nici un kiowaş nu trebuie să-i descopere. Eşti de acord?

— Da.

— Pe Winnetou îl iau în seama mea; dumneata, Stone şi Parker aveţi grijă de Inciu-Ciuna.

— Dumneavoastră singurel să vă ocupaţi de unul, iar noi, cîte şi trei, de celălalt? N-ar fi prea just, dacă nu mă-nşel.

— E just. Cu Winnetou mă descurc eu repede; voi, însă, trebuie să săriţi toţi trei, pentru ca Inciu-Ciuna să nu apuce a se apăra; altminteri, dacă-i dăm răgaz şi prilej de luptă, bătrînul poate să cadă rănit sau chiar ucis.

— Well, aveţi dreptate! Hai să mai avansăm un pic, să fim cei dintîi, pentru ca nici un kiowaş să nu ne-o ia înainte.

Făcurăm cîţiva paşi şi ne oprirăm mai aproape de foc. Aşteptam cu mare încordare strigătul de luptă al apaşilor, căci atacul părea iminent. După obiceiul lor, căpetenia dă semnalul printr-un ţipăt, iar trupa îl îngînă apoi zgomotos. Ţipetele urmăresc să-l intimideze pe duşman, să-i taie curajul. Ca să imiţi strigătul acesta de luptă, folosit de majoritatea triburilor indiene, scoţi în falset un "hiiiiiiih!" prelungit şi, în acelaşi timp, îţi loveşti cu palma buzele, scurt, repetat, provocînd astfel un tril prelung şi ascuţit.

Kiowaşii se aflau şi ei în aceeaşi stare de tensiune. Toţi căutau să fie primii şi se înghesuiau mereu în faţă, împingîndu-ne şi pe noi înainte. Lucrul putea să ne devină fatal; ne apropiam prea mult de apaşi; de aceea, eu, unul, doream din toată inima ca să se producă, în sfîrşit, atacul.

Dorinţa mi se împlini. Răsună acel "hiiiiiiih!" strident, sfredelitor, care îmi pătrunse în carne şi-n oase, însoţit de un urlet îngrozitor, ca o dezlănţuire a iadului. Deşi pămîntul fusese muiat de ploaie, auzirăm totuşi paşi repezi şi sărituri. Apoi — cîteva clipe de tăcere. Nimic nu se mişca înjur. S-ar fi putut auzi, vorba ceea, bîzîitul unei muşte. În sfîrşit, tună glasul lui Inciu-Ciuna. Rosti un singur cuvînt: "Ko!"

Acesta înseamnă "foc", adică "încingeţi focul". Jarul de sub cenuşă mai mocnea şi crăcile uscate se aprindeau lesne. Apaşii executară ordinul şi aruncară vreascuri peste jar. În cîteva clipe, vîlvătăile se înălţară spre cer, luminînd terenul.

Inciu-Ciuna şi Winnetou stăteau împreună şi războinicii făcură la iuţeală cerc în jurul lor, dar constatară uimiţi că noi dispăruserăm.

— Uf, uf, uf! Exclamară toţi.

Winnetou, deşi atît de tînăr, dovedi cu acest prilej acea prezenţă de spirit pe care mai tîrziu i-am admirat-o de atîtea ori. Judeca, probabil, că ne găsim prin apropiere şi că ei, apaşii, luminaţi de vîlvătăile focului, sînt în dezavantaj faţă de noi şi ne oferă o ţintă sigură. De aceea comandă:

— Tatişa! Tatişa!

Asta însemna: "Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă!" Se pregătea şi el să se pună mai la adăpost, însă i-o luai înainte.