Din patru-cinci salturi ajunsei lîngă războinicii care-l înconjurau. Îmbrîncind în stînga şi-n dreapta ca să-i tai calea, pătrunsei în mijlocul cercului împreună cu Hawkens, Stone şi Parker. Tocmai cînd strigase acel "Tatişa! Tatişa!", pregătindu-se să sară, Winnetou se pomeni faţă în faţă cu mine şi, preţ de cîteva clipe ne uitarăm unul în ochii celuilalt Iute ca fulgerul duse mîna la brîu ca să-şi tragă cuţitul, dar pumnul meu îl şi lovi în tîmplă. Se clătină şi se prăbuşi. Văzui cum, în acelaşi timp, Sam, Will şi Dick îl înşfăcau pe Inciu-Ciuna.

Apaşii răcneau de mînie, dar glasurile lor fură acoperite de urletul înfricoşător al kiowaşilor care se aruncau în luptă. Două sute de kiowaşi se năpustiră împotriva celor aproximativ cincizeci de apaşi!

Adică patru contra unu! Şi, totuşi, luptătorii lui Winnetou rezistau cu vitejie. Trebuia, în primul rînd, să-mi apăr propria piele şi să-i ţin la distanţă pe apaşi, căci mă aflam chiar în mijlocul lor; de aceea mă răsuceam ca o sfîrlează lovind în toate părţile. Nu mă serveam însă decît de pumni, pentru că nu voiam să rănesc şi cu atît mai puţin să ucid pe careva. Doborîsem vreo patru-cinci înşi şi putui, în sfîrşit, să-mi trag răsuflarea; de altfel şi puterile începuseră să-mi slăbească, în cîteva minute, lupta era sfîrşită. Doar în cîteva minute! Dar într-o astfel de încăierare minutele sînt extrem de lungi.

Inciu-Ciuna zăcea la pămînt, legat cobză, iar alături de el, Winnetou, fără simţire; îl legarăm şi pe dînsul. Nici un apaş nu scăpase, mai ales datorită faptului ca erau cu toţii oameni viteji, care nu concepeau să fugă şi să-şi părăsească şefii căzuţi în captivitate. Mulţi dintre ei fuseseră răniţi, dar şi dintre kiowaşi cam tot atîţia; din păcate, aceştia din urmă numărau şi trei morţi, iar apaşii chiar cinci. Fireşte că acest rezultat sîngeros nu intrase în planurile noastre; dar împotrivirea energică a apaşilor îi silise pe kiowaşi să-şi folosească armele mai vîrtos decît am fi dorit.

Războinicii învinşi fură legaţi. N-a fost nevoie de cine ştie ce eforturi; dacă punem la socoteală şi oamenii noştri, eram patru sau chiar cinci contra unu. Trei kiowaşi îl ţineau pe adversar şi un al patrulea sau al cincilea îl lega.

Morţii fură duşi mai deoparte; kiowaşii răniţi primeau asistenţă din partea camarazilor lor, în timp ce noi, albii, îi pansam pe apaşii în suferinţă. Bineînţeles că eram întîmpinaţi de priviri întunecate şi vrăjmaşe; ba unii răniţi se şi împotriveau fiind prea mîndri pentru a accepta servicii din partea duşmanilor; preferau să sufere, să sîngereze. Faptul nu mă neliniştea însă prea mult, pentru că rănile erau îndeobşte uşoare.

Treaba fiind terminată, ne-am pus mai întîi întrebarea unde să-i adăpostim la noapte pe prizonieri. Aş fi vrut să le creez condiţii cît suportabile. Dar iată că Tangua, căpetenia kiowaşilor, se răsti la mine:

— Cîinii ăştia nu vă aparţin! Sînt ai noştri! Eu singur le hotărăsc soarta.

— Şi ce anume hotărăşti? Întrebai eu.

— Ii ducem în satele noastre; dar pentru că mai avem o răfuială cu neamul lor şi ne aşteaptă un drum lung, doar n-o să-i cărăm cu noi peste tot. Îi punem la stîlpul chinurilor.

— Pe toţi?

— Pe toţi!

— Asta n-o mai cred.

— De ce?

— Pentru că te-ai înşelat şi adineauri.

— Cînd?

— Cînd ai spus că apaşii vă aparţin vouă. Or, nu-i adevărat.

— Ba e adevărat!

— Ba nu. După legile vestului, prizonierul aparţine aceluia care l-a prins. Luaţi-vă, deci, apaşii pe care i-aţi prins; n-am nimic împotrivă.

Dar ceilalţi sînt ai noştri.

— Ho-hi! Deştept mai vorbeşti! Aţi vrea, după cît înţeleg, să rămîneţi cu Inciu-Ciuna şi cu Winnetou?

— Fireşte!

— Şi dacă nu-i las?

— O să-i laşi!

Tangua îmi vorbea pe un ton duşmănos; eu îi răspundeam calm şi hotărît. Atunci îşi scoase cuţitul, îl înfipse pînă la prăsele în pămînt şi, fulgerîndu-mă cu privirea, zise:

— Încercaţi să puneţi mîna pe un singur prizonier şi trupurile voastre vor fi una cu pămîntul acesta în care mi-am înfipt cuţitul. Am zis! Howgh!

Ameninţarea era cît se poate de serioasă. Eu însă i-aş fi arătat că nu mă sperie, dacă Sam Hawkens n-ar fi fost atît de înţelept să-mi arunce o privire cu tîlc, recomandîndu-mi prudenţă. De aceea tăcui.

Apaşii legaţi zăceau în jurul focului şi ar fi fost cel mai simplu lucru să-i lăsam chiar acolo, unde puteau fi supravegheaţi fără multă bătaie de cap. Dar Tangua voia să-mi demonstreze că se consideră stăpînul lor absolut şi că poate proceda după placul lui; dădu deci ordin să fie legaţi în picioare de cîte un copac.

Ceea ce se şi făcu, desigur, fără delicateţe, cum oricine îşi poate imagina. Kiowaşii procedară brutal, fără menajamente, străduindu-se să pricinuiască prizonierilor cît mai multe suferinţe. Totuşi, nimeni dintre apaşi nu-şi trăda durerea. Erau crescuţi şi deprinşi să îndure orice chin. Cel mai crunt se purtară kiowaşii cu cele două căpetenii; strînseră legăturile atît de tare, încît sîngele părea gata să ţîşnească din trupurile lor învineţite.

Era cu neputinţă ca vreunul din prizonieri să se elibereze prin sforţări proprii şi să fugă; totuşi, Tangua a rînduit străji puternice jur-împrejurul taberei.

Focul reînteţit ardea, cum am mai spus, la capătul pajiştii care se întindea ca o fîşie către malul apei. Ne culcarăm şi noi lîngă foc. Ne pusesem în gînd să nu admitem aici prezenţa nici unui kiowaş, pentru că orice prezenţă de acest fel ar fi îngreuiat, dacă nu chiar împiedicat, eliberarea lui Winnetou şi a tatălui său; dar nici kiowaşii nu doreau să se culce aici. Nu se arătaseră ei nici la sosire prea amicali faţă de noi, darămite acum, după disputa dintre mine şi Tangua. Privirile lor reci, aproape dispreţuitoare, nu ne inspirau nici o încredere; ne gîndeam că ar fi extrem de bine dac-am reuşi să ne descotorosim de ei, fără o ciocnire prealabilă.

Aprinseră şi ei cîteva focuri la oarecare depărtare, în savană şi se culcară în jurul lor. Vorbeau între ei nu în jargonul uzitat între albi şi roşii, ci în graiul tribului lor, ca să nu-i putem înţelege. Nici faptul acesta nu era de bun augur. Se considerau stăpîni pe situaţie şi se purtau cu noi asemenea leului de