menşevic a cerut înfiinţarea de către Soviet a unui „Comitet de Apărare Revoluţionară”, care să iniţieze măsuri de protejare a oraşului. Bolşevicii au votat iniţial împotriva rezoluţiei, pentru că aceasta părea să întărească poziţia Guvernului Provizoriu, dar s-au răzgândit rapid, dându-şi seama că un asemenea comitet nu ar fi avut de ales şi ar fi fost obligat să facă apel la organizaţia lor militară, singura forţă înarmată care nu se afla sub controlul guvernului. Bolşevicii aveau astfel să poată executa puciul în numele Sovietului şi sub umbrela acestuia. În cursul aceleiaşi zile (9 octombrie), bolşevicii au propus şi plenul Sovietului a aprobat – trecând peste obiecţiile menşevicilor – moţiunea de înfiinţare a unui Comitet Revoluţionar de Apărare, însărcinat cu protejarea oraşului nu numai faţă de germani, ci şi faţă de „contrarevoluţionarii” din interior. Rebotezat ulterior Comitetul Militar-Revoluţionar, acesta avea să fie o faţadă a organizaţiei militare bolşevice.

Deşi nu se poate şti cu certitudine, este foarte probabil că votul Sovietului, atât de inofensiv în aparenţă, i-a convins pe bolşevici să treacă la acţiune. Decizia finală a fost luată în cursul unei întruniri secrete a Comitetului Central, în noaptea de 10 spre 11 octombrie. Erau prezenţi doisprezece dintre membri, inclusiv Lenin, care îşi părăsise ascunzătoarea în pofida tuturor riscurilor, neavând încredere în hotărârea aghiotanţilor lui de a acţiona. S-au exprimat trei puncte de vedere. Lenin, singurul, dorea declanşarea imediată a acţiunii, fără a se aştepta deschiderea Congresului Sovietelor. Zinoviev şi Kamenev, sprijiniţi de alţi trei membri, propuneau amânarea loviturii pentru un moment mai favorabil. Troţki şi ceilalţi cinci membri erau de părere că momentul declanşării puciului sosise, dar acesta trebuia să se desfăşoare în coordonare cu Congresul Sovietelor şi în numele lui. S-a ajuns la un compromis: lovitura de stat urma să fie declanşată în ajunul deschiderii lucrărilor Congresului, la 24 octombrie, urmând ca Congresul să o consfinţească post-factum.

Kamenev a considerat decizia inacceptabilă. Şi-a dat demisia din Comitetul Central şi în săptămâna următoare avea să declare, într-un interviu acordat unui ziar menşevic, că el şi Zinoviev „resping în mod ferm ideea ca partidul să-şi asume iniţiativa unei insurecţii armate în viitorul apropiat”. După citirea interviului, Lenin a cerut excluderea imediată a celor doi „spărgători de grevă”: „Nu putem spune capitaliştilor adevărul, şi anume că am hotărât [să declanşăm] greva [citeşte: să declanşăm un puci] şi că vrem să ţinem secret faţă de ei momentul.” Comitetul Central nu i-a satisfăcut cererea, însă Lenin nu i-a iertat niciodată cu adevărat pe Kamenev şi Zinoviev pentru slăbiciunea arătată în timpul acelor zile decisive.

Tactica aplicată de Comitetul Central era de a provoca guvernul să răspundă prin măsuri punitive, ceea ce le-ar fi permis bolşevicilor să declanşeze puciul sub pretextul că apără Revoluţia. Troţki şi Stalin aveau să confirme ulterior că acesta fusese într-adevăr planul pregătit. După cum mărturisea Troţki:

 

În esenţă, strategia noastră era una ofensivă. Plănuiam atacarea guvernului, dar acţiunile noastre agitatorice urmau să insiste pe ideea că duşmanul se pregătea să disperseze Congresul Sovietelor şi de aceea era necesar să răspundem lovindu-l fără milă.

 

Şi, conform lui Stalin:

 

Revoluţia [citeşte: Partidul Bolşevic] şi-a mascat acţiunile ofensive în spatele perdelei de fum a defensivei, pentru a atrage mai uşor în orbita sa elementele nesigure, ezitante.

 

Hipnotizaţi de îndrăzneala bolşevicilor, menşevicii şi socialist-revoluţionarii s-au resemnat cu ideea unei noi „aventuri” puse la cale de aceştia, fără a se nelinişti prea mult şi convinşi că ea avea să eşueze, asemenea puciului din iulie. Troţki, care în acele zile hotărâtoare dădea impresia că se află peste tot în acelaşi timp, ducea un război al nervilor, recunoscând că insurecţia se apropie, doar pentru a nega acest lucru în ziua următoare, îşi fascina ascultătorii cu discursuri în care lansa pe rând promisiuni şi ameninţări, laude şi cuvinte batjocoritoare.

O trecere în revistă a raporturilor de forţe la Petrograd în ajunul loviturii de stat arată că dintr-un anumit punct de vedere pesimiştii din tabăra bolşevică aveau dreptate. Elementul cheie avea să fie, ca şi în iulie, atitudinea garnizoanei. Atât cât se poate şti, din totalul de 240.000 de soldaţi aflaţi în capitală şi în împrejurimi, doar ceva mai mult de 10.000 erau sprijinitori activi ai bolşevicilor. Restul îşi declaraseră „neutralitatea” în perspectiva unui conflict devenit previzibil. Însă în esenţă Lenin evaluase situaţia în mod corect: dacă bolşevicii ar fi putut conta fie şi numai pe 4 la sută din efectivele garnizoanei, guvernul tot avea la dispoziţie mai puţine forţe.

Prima mişcare a Milrevkomului a fost să revendice controlul asupra garnizoanei în numele sovietelor. Fapt împlinit în noaptea de 21 spre 22 octombrie: era primul şi cel mai important pas, care a şi decis până la urmă succesul loviturii de stat. Milrevkom-ul şi-a trimis în unităţile militare un număr de circa 200 de „comisari”, în majoritate tineri ofiţeri care participaseră la puciul din iulie şi fuseseră eliberaţi condiţionat din închisoare în ultima vreme. Apoi a convocat o întrunire a comitetelor de regiment. În discursul ţinut în faţa lor, Troţki a atras atenţia asupra ameninţării contrarevoluţionare şi a cerut garnizoanei să sprijine Sovietul şi pe reprezentanţii acestuia, constituiţi în Milrevkom. La solicitarea lui, adunarea a adoptat o rezoluţie, redactată în termeni inofensivi, în care se chema la strângerea legăturilor între trupele de pe front şi cele din spatele frontului.

Înarmată cu această declaraţie care nu angaja la nimic, o delegaţie a Milrevkomului s-a deplasat la sediul statului-major al armatei. Conducătorul ei, un locotenent bolşevic, l-a informat pe comandantul districtului militar Petrograd că în urma deciziei garnizoanei ordinele statului-major nu aveau să mai fie aduse la îndeplinire dacă nu erau contrasemnate de Milrevkom. Trupele nu luaseră o astfel de decizie, fireşte, iar delegaţia acţiona la ordinul organizaţiei militare bolşevice. Ameninţaţi de comandant că va pune să fie arestaţi, membrii delegaţiei s-au întors la Smolnîi, noul cartier general al insurecţiei bolşevice. O adunare întrunită în grabă – nu se ştie cine au fost participanţii –, a aprobat o nouă rezoluţie a bolşevicilor, în care se afirma că, prin refuzul lui de a respecta decizia garnizoanei, statul