doi. În cinci zile, populaţia de urangutani, zebre, hiene, şobolani, muşte şi gândaci fusese exterminată. Cu excepţia bacteriilor şi a viermilor care probabil mai trăiau în rămăşiţele animalelor, nu mai rămăsese nimeni decât Richard Parker şi cu mine.

Nu era un gând prea reconfortant.

M-am ridicat şi am deschis capacul compartimentului. Nu m-am uitat sub prelată de teamă că ar fi fost ca o chemare pentru Richard Parker. Numai după ce am pus capacul pe prelată am îndrăznit să mă uit în jur şi să evaluez situaţia.

Mi-a venit un miros puternic de urină, un miros pe care-l simţi în orice grădină zoologică. Tigrii sunt foarte teritoriali şi-şi marchează teritoriul cu jeturi de urină. Erau veşti bune într-o formă urât mirositoare: mirosul venea doar de sub prelată. Pretenţiile teritoriale ale lui Richard Parker se limitau la podeaua bărcii. Asta era o promisiune. Dacă puteam să mă fac stăpân pe prelată, am fi putut să ne înţelegem.

Mi-am ţinut respiraţia şi mi-am aplecat capul pe-o parte ca să pot vedea ce se întâmpla dincolo de marginea capacului. Era o băltoacă de apă de ploaie de vreo zece centimetri pe podeaua bărcii proviziile de apă proaspătă ale lui Richard Parker. Făcea exact ce aş face şi eu în locul lui: se odihnea la umbră. Ziua devenea din ce în ce mai caldă. Stătea aşezat, cu spatele la mine, cu labele din spate întinse, cu burta direct pe podea. Poziţia era ciudată, dar foarte plăcută, se pare.

M-am întors la problema supravieţuirii. Am deschis o cutie cu provizii şi am mâncat cât am putut, cam un sfert de pachet. E interesant cât de puţin îţi trebuie ca să te saturi. Eram pe punctul de a bea din apa de ploaie, când ochii mi-au căzut pe carafele gradate. Dacă nu puteam să fac baie, puteam să trag o duşcă de apă proaspătă? Propriile mele rezerve de apă n-aveau să dureze o veşnicie. Am luat o carafă, m-am aplecat, am lăsat capacul cât să pot introduce carafa în eleşteul lui Richard Parker, la un metru de labele din spate. Labele, întoarse cum erau, păreau nişte insule înconjurate de alge.

Am reuşit să iau cam jumătate de litru. Culoarea era un pic ciudată. Erau şi nişte fire de praf în ea. Erau oare bacterii? Nu m-am gândit. Nu mă gândeam decât că mi-era sete. Am dat carafa peste cap cu multă satisfacţie.

Echilibrul e cel mai important lucru în natură, aşa că nu m-am mirat că imediat mi-a venit să urinez. Am urinat în carafă. Am făcut exact atât cât am băut; n-a trecut un minut că mi-a fost din nou sete şi m-am uitat cu jind la rezervele lui Richard Parker. Am ezitat. Simţeam nevoia să simt din nou lichidul alunecând pe gât. Am rezistat tentaţiei. Dar era greu. S-o ia naiba de ironie, urina mea arăta minunat! Încă nu eram deshidratat, deci lichidul era deschis la culoare. Strălucea în lumina soarelui şi semăna cu sucul de mere. Şi era proaspăt garantat, ceea ce nu se putea spune despre cealaltă apă. Dar judecata a fost mai puternică. Am aruncat-o pe prelată şi pe capacul cufărului pentru a-mi marca teritoriul.

Am furat alte două carafe de apă de la Richard Parker, fără să mai urinez de data asta. M-am simţit ca o plantă udată.

Acum, era timpul să-mi îmbunătăţesc situaţia. M-am uitat din nou la cufăr şi la ceea ce-mi promitea.

Am scos o a doua frânghie şi am legat pluta de barcă.

Am descoperit ce este un dispozitiv de apă dulce. Este un dispozitiv ce produce apă dulce din apă de mare. Are un con transparent gonflabil fixat pe un dispozitiv în formă de geamandură care are o suprafaţă de pânză cauciucată neagră în centru. Funcţionează pe principiul distilării: apa de mare de sub conul sigilat este încălzită de soare şi se evaporează, adunându-se pe suprafaţa interioară a conului. Această apă lipsită de sare picură şi se adună într-un şanţ din perimetrul conului, din care se scurge într-o pungă. Barca avea douăsprezece asemenea dispozitive. Am citit instrucţiunile cu atenţie, după indicaţiile manualului de supravieţuire. Le-am umflat pe toate şi am umplut camerele cu zece litri de apă de mare. Le-am legat împreună, cu un capăt de barcă şi celălalt de plută, ceea ce însemna că nu numai că nu pierdeam niciunul dacă s-ar fi desfăcut vreun nod, dar şi că aveam o a doua frânghie de siguranţă care să mă lege de barcă. Erau drăguţe cum pluteau pe apă, dar păreau şubrede şi mă îndoiam că aveau să producă apă dulce cu adevărat.

Mi-am direcţionat atenţia către îmbunătăţirea plutei. Am examinat fiecare nod. Am decis să transform a cincea vâslă într-un catarg. Am dezlegat-o. Cu lama în formă de fierăstrău am scobit cu greu o crestătură în ea, cam la jumătate, iar cu vârful cuţitului am făcut trei găuri în partea plată. Munceam încet, dar eficient. Mintea îmi lucra febril. După ce am terminat, am ridicat vâsla în poziţie verticală şi am fixat-o într-o adâncitură a podelei, cu partea plată în aer şi cu mânerul în jos. Am introdus frânghia în crestătură repede, ca să nu alunece catargul. Apoi, ca să mă asigur că va sta drept şi ca să am de ce-mi agăţa acoperişul şi proviziile, am introdus frânghii prin găurile pe care le scobisem şi le-am legat de capătul vâslelor orizontale. Am legat vesta care fusese prinsă de vâsla pe care-mi sprijineam picioarele de baza catargului. Avea să aibă un dublu rol: de a asigura mai multă flotabilitate pentru a compensa greutatea verticală a catargului şi de a fi un scaun mai înalt pentru mine.

Am aruncat o pătură peste frânghii. A alunecat. Unghiul era prea abrupt. Am înfăşurat pătura pe lungime o dată, am făcut două găuri la mijlocul ei, la distanţă de treizeci de centimetri, şi am introdus o sforicică prin ele, unindu-le. Am aruncat pătura din nou, de data asta cu sfoara de jur împrejurul catargului. Aveam în sfârşit un acoperiş.

Mi-a luat aproape toată ziua să repar pluta. Aveam multe de făcut. Iar mişcarea mării, cu toate că era lină, nu-mi uşura munca.