Şi mai trebuia să fiu atent şi la Richard Parker. Rezultatul n-a fost un galion. Catargul de-abia dacă îmi depăşea capul. Iar puntea era mare doar cât să poţi sta cu picioarele încrucişate sau să te întinzi chircit, într-o poziţie de foetus. Dar nu mă plângeam. Plutea şi mă salva de Richard Parker.

Când am terminat, ziua era pe sfârşite. Am luat o cutie cu apă, un desfăcător, patru biscuiţi şi patru pături. Am închis compartimentul (de data asta, foarte încet), m-am aşezat pe plută şi am dat drumul frânghiei. Barca s-a îndepărtat. Frânghia s-a întins, în timp ce frânghia de siguranţă, pe care o măsurasem mai lungă, atârna lejeră. Am pus două pături sub mine, împăturite cu grijă, ca să nu atingă apa. Pe celelalte două mi le-am pus în jurul umerilor şi m-am sprijinit cu spatele de catarg. Era mai bine acum, pe vesta de siguranţă. Speram să nu mă ud prea tare.

Am mâncat şi am privit soarele coborând pe un cer fără nori. Era un moment de relaxare. Bolta lumii avea nuanţe minunate. Stelele se adunau şi ele la spectacol; abia a dispărut pătura de culoare că au şi apărut, sclipind pe albastrul intens. Vântul adia un pic, marea se vălurea, ca într-un dans în care dansatorii se strâng către mijloc şi apoi se depărtează pentru a se strânge din nou, iar şi iar.

Richard Parker s-a ridicat. I se vedeau doar capul şi umerii peste copastie. S-a uitat la mine. Am strigat:

— Bună, Richard Parker, şi am făcut semn cu mâna.

S-a uitat din nou. A sforăit sau a strănutat, cam aşa ceva. Din nou prusten. Ce creatură ciudată! Ca un adevărat tigru bengalez regal. Mă consideram norocos. Dacă nimeream cu o creatură urâtă sau proastă, un tapir sau un struţ sau un stol de curcani? Ar fi fost o companie mai plictisitoare.

Am auzit un plescăit. M-am uitat la apă. Credeam că sunt singur. Nemişcarea aerului, frumuseţea luminii, sentimentul de siguranţă relativă toate acestea mă făcuseră să cred că eram singur. Pacea e făcută din linişte şi solitudine, nu-i aşa? E greu să fii în pace într-o staţie de metrou, nu-i aşa? Deci, ce era oare acel zgomot?

Dintr-o privire, am descoperit că marea e de fapt un oraş. Sub mine, de jur împrejur, neştiute, erau autostrăzi, bulevarde, străzi şi sensuri giratorii cu trafic infernal. Erau milioane de vietăţi, peşti ca nişte autobuze, maşini şi biciclete şi pietoni care se grăbeau, lovindu-se şi ţipând unul la altul. Culoarea predominantă era verdele. La diverse niveluri, după cum puteam să-mi dau seama, erau dâre de bule verzi, fosforescente, urmele peştilor care se grăbeau. O dâră dispărea, alta apărea. Mergeau în toate direcţiile şi veneau din toate direcţiile. Erau ca acele fotografii supraexpuse făcute oraşelor noaptea, cu urmele roşii continue lăsate de maşini. Numai că aici maşinile mergeau unele deasupra celorlalte, ca pe o clădire cu zece etaje. Şi culorile erau nebuneşti. Doradele – cred că erau vreo cincizeci care patrulau pe sub plută – îşi arătau auriul, albastrul şi verdele strălucitor. Alţi peşti, pe care nu puteam să-i identific, erau galbeni, bruni, argintii, albaştri, roşii, roz, verzi, albi, în toate combinaţiile, cu dungi şi pătrăţele. Numai rechinii refuzau să fie coloraţi. Dar, oricare ar fi fost culoarea lor şi mărimea, un lucru era constant: erau într-o mişcare nebunească. Erau multe tamponări – toate cu victime, mi-e teamă – iar unele maşini se învârteau necontrolat şi se loveau de bariere, izbucnind la suprafaţă şi împrăştiind jerbe de lumini. M-am uitat la această agitaţie urbană cum se uită cineva din balon la oraşul de dedesubt. Probabil aşa arată Tokyo la orele de vârf.

M-am uitat până când s-au stins luminile.

Din Tsimtsum, tot ce vedeam erau delfinii. Trăsesem concluzia că Pacificul era o mare pustie, cu excepţia câtorva bancuri de peşti. Am învăţat de atunci că vasele merg prea repede pentru peşti. Poţi vedea viaţa pe mare de pe o navă la fel cum poţi vedea viaţa într-o pădure dintr-o maşină de pe autostradă. Delfinii, foarte buni înotători, se joacă pe lângă nave precum câinii pe lângă maşini: fug până nu mai pot ţine pasul. Dacă vrei să vezi adevărata viaţă sălbatică, trebuie să mergi pe jos şi să explorezi. La fel e şi cu marea. Trebuie să te plimbi pe Pacific la pas pentru a-i vedea bogăţiile.

M-am aşezat pe o parte. Pentru prima oară în cinci zile, m-am simţit calm. Un pic de speranţă greu câştigată, bine meritată, rezonabilă licărea în mine. Am adormit.

Capitolul 60

M-am trezit o dată în timpul nopţii. Am dat acoperişul la o parte şi m-am uitat la cer. Luna avea o formă de semilună clară şi cerul era senin. Stelele străluceau atât de sălbatic încât era absurd să spui că noaptea e întunecoasă. Marea era calmă, scăldată într-o lumină timidă, uşoară, un dans de negru şi argintiu care se întindea la nesfârşit în jurul meu. Volumul lucrurilor din jurul meu era ciudat, volumul aerului şi al apei din jurul meu şi de dedesubt. Eram jumătate şocat, jumătate înfricoşat. Mă simţeam ca Markandeya, care a căzut din gura lui Vishnu pe când acesta dormea şi a văzut întregul univers, tot ce există. Înainte ca înţeleptul să moară de frică, Vishnu s-a trezit şi l-a luat din nou în gură. Pentru prima oară am observat, cum aveam să observ de multe ori în timpul chinului meu, că suferinţa mea avea loc într-un cadru mirific. Îmi vedeam suferinţa aşa cum era, limitată şi neînsemnată, şi eram nemişcat. Suferinţa mea nu se potrivea nicăieri. Şi puteam s-o accept. Era în ordine. (Ziua venea cu proteste: „Nu! Nu! Nu! Suferinţa mea contează. Vreau să trăiesc! Nu pot să nu-mi împletesc viaţa cu cea a universului. Viaţa e ca o gaură a cheii, o intrare mică în vastitatea universului cum să nu mă refer la această viziune scurtă, concisă asupra lucrurilor? Această gaură e tot ce am!”) Am început să mă rog în mahomedană şi m-am culcat.

Capitolul 61

A doua zi, nu mai eram