Era o zi frumoasă. Am decis să încerc să pescuiesc pentru prima oară în viaţă. După ce am mâncat trei biscuiţi şi am băut o cană de apă, am citit ce spunea manualul de supravieţuire despre acest subiect. A apărut prima problemă: momeala. M-am gândit. Erau animalele moarte, dar nu mă vedeam furând de sub nasul unui tigru. El nu şi-ar fi dat seama că acest lucru i-ar fi adus mult mai mult în schimb. Am decis să-mi folosesc pantoful care-mi mai rămăsese. Pe celălalt îl pierdusem la naufragiu.

M-am căţărat pe barcă şi am luat din cufăr una dintre trusele de pescuit, cuţitul şi o găleată. Richard Parker stătea pe o parte. Coada i s-a mişcat când am ajuns la prova, dar nu şi-a ridicat capul. Am îndepărtat pluta.

Am legat un cârlig de un fir, pe care l-am legat de undiţă. Am adăugat greutăţi. Mi-am scos pantoful şi l-am tăiat în bucăţi. Era greu pentru că pielea era tare. Am băgat cârligul prin momeală în aşa fel încât să nu se vadă şi am aruncat undiţa. Erau atât de mulţi peşti noaptea trecută încât mă aşteptam să fie foarte uşor.

N-am prins nimic. Tot pantoful a dispărut, bucată cu bucată, cu fiecare muşcătură, până când am rămas doar cu talpa de cauciuc şi cu şireturile. Când şireturile s-au dovedit ineficiente ca viermişori, am încercat talpa, toată. N-a fost o idee prea bună. Am simţit o smucitură scurtă şi apoi undiţa a devenit uşoară. O pierdusem pe toată.

Pierderea nu m-a afectat prea tare. Mai erau şi alte cârlige, fire şi greutăţi, pe lângă o altă trusă. Şi nici măcar nu pescuiam doar pentru mine. Eu aveam destulă mâncare.

Totuşi, o parte a minţii mele cea pe care nu vrem s-o auzim – m-a certat. „Prostia are un preţ. Data viitoare ar trebui să arăţi mai multă grijă şi înţelepciune.”

Mai târziu, în aceeaşi dimineaţă, a apărut a doua broască ţestoasă. A venit chiar înspre plută. Ar fi putut să mă muşte de fund dacă ar fi vrut. Când s-a întors, am apucat-o de înotătoarea din spate, dar imediat i-am dat drumul cu oroare. S-a îndepărtat.

Aceeaşi parte a minţii mele care mă certase pentru eşecul la pescuit m-a certat din nou: „Cu ce intenţionezi să-ţi hrăneşti tigrul? Cât crezi că va rezista cu trei animale moarte? Trebuie să-ţi aduc aminte că tigrii nu mănâncă leşuri? Poate că în situaţia asta n-o să facă prea multe mofturi, dar crezi că nu te va ataca pe tine, băiatul indian, sursă de carne proaspătă, înainte de a se mulţumi cu mortăciuni? Dar apa? Ştii cât de nervoşi devin tigrii fără apă. I-ai simţit respiraţia în ultima vreme? E îngrozitoare. Ăsta e un semn rău. Poate crezi că o să bea apă din Pacific şi faptul că o să-şi potolească setea o sa-ţi permită să ajungi în America? E uimitoare această capacitate limitată a tigrilor din Sundarbans de a elimina sarea. Vine din faptul că au trăit mult în pădurile mlăştinoase de mangrove, presupun. Dar e limitată. Nu se spune că tigrii care beau prea multă apă salină pot deveni mâncători de oameni? A, uite, vorbeam de lup. Iată-l. Cască. Ce imensă peşteră roz! Şi acele galbene stalactite şi stalagmite. Poate într-o zi vei avea posibilitatea s-o vizitezi.”

Limba lui Richard Parker, de mărimea şi culoarea unei sticle de apă fierbinte făcute din cauciuc, s-a retras, iar el şi-a închis gura. A înghiţit.

Mi-am petrecut restul zilei într-o îngrijorare cumplită. Am stat departe de barcă. În ciuda predicţiilor mele sumbre, Richard Parker şi-a petrecut timpul destul de calm. Mai avea apă de la ploaie şi nu părea să-i fie foame. Dar scotea nişte sunete tipice pentru un tigru – mârâituri şi gemete –, care nu mă linişteau deloc. Ghicitoarea părea de nerezolvat: ca să pescuiesc aveam nevoie de momeală, dar aveam momeală doar dacă aveam peşte. Ce puteam să fac? Să-mi folosesc un deget? O ureche?

Soluţia a apărut după-amiază într-un mod foarte neaşteptat. Mă suisem în barcă. Mai mult: căutam prin cufăr cu înfrigurare o soluţie salvatoare. Legasem pluta în aşa fel încât să fie la doi metri de barcă. Credeam că puteam să scap de Richard Parker cu doar o săritură. Disperarea mă împinsese la acest gest disperat.

Negăsind nimic, nici momeală, nici idei, m-am ridicat ca să descopăr că Richard Parker se uita fix la mine. Era la capătul celălalt al bărcii, unde fusese zebra, se ridicase şi se uita la mine, parcă aşteptând să-l observ. Cum de nu-l auzisem mişcându-se? Ce-am gândit de-am crezut că pot să-l depăşesc? Deodată ceva m-a lovit peste faţă. Am ţipat şi am închis ochii. Cu viteza unei feline, sărise şi mă lovise peste faţă cu laba. Avea să-mi sfâşie faţa cu ghearele, aşa aveam să mor, o moarte teribilă. Durerea era atât de mare încât n-am simţit nimic. Binecuvântat fie şocul. Acea parte din noi care ne protejează de suferinţă şi durere. În inima vieţii există o cutie cu ace de siguranţă. Am scâncit:

— Haide, Richard Parker, termină odată! Dar, te rog, fă-o repede!

Nu se grăbea. Era la picioarele mele şi scotea tot felul de sunete. Fără îndoială, descoperise compartimentul şi bogăţiile. Am deschis un ochi, cu teamă.

Era un peşte. Era un peşte în cufăr. Sărea ca orice peşte pe uscat. Era cam de patruzeci de centimetri şi avea aripi. Un peşte zburător. Suplu şi de un gri-bleu, cu aripi uscate, fără pene şi ochi rotunzi şi galbeni, care nu clipeau. El mă lovise în faţă, nu Richard Parker. Era tot la patru metri şi jumătate, întrebându-se ce făceam. Dar văzuse peştele. Citeam curiozitatea pe faţa lui. Era gata să investigheze.

M-am aplecat, am luat peştele şi l-am aruncat spre el. Aşa intenţionam să-l îmblânzesc! Unde mersese şobolanul avea să meargă şi peştele. Din păcate, peştele zburător zboară. În aer, la jumătatea distanţei dintre noi, peştele a cotit şi a căzut în apă. S-a întâmplat cu