iuţeala fulgerului. Richard Parker a întors capul şi a hăpăit, dar peştele a fost mai iute. A părut mirat şi dezamăgit. S-a întors din nou spre mine. „Unde-i cadoul meu?” părea să întrebe faţa lui. M-a cuprins teama şi tristeţea. M-am întors pe plută dezamăgit.

În momentul acela, aerul a vibrat şi ne-am trezit cu un stol de peşti zburători. Au venit ca un roi de lăcuste. Nu numai ca număr; era ceva de insectă în zborul lor zbârnâit. Au izbucnit din apă, cu zecile, unii făcând flick-flack-uri de aproape o sută de metri în aer. Unii au plonjat în apă chiar în faţa bărcii. Unii au trecut peste ea. Unii s-au lovit de margine, cu un sunet de pocnitoare. Alţii, mai norocoşi, au reuşit să sară peste prelată direct în apă. Alţii, mai puţin norocoşi, au căzut direct pe barcă, unde au început să se zbată cu zgomot. Iar alţii au venit direct spre noi. Neprotejat cum eram, am simţit că trăiam martiriul de la Saint Sebastian. Fiecare peşte care mă lovea era ca o săgeată care-mi pătrundea în carne. Am apucat o pătură ca să mă protejez şi în acelaşi timp să pot prinde câţiva. M-am ales cu tăieturi şi vânătăi pe tot corpul.

Motivul acestui măcel a devenit evident: doradele ieşiseră din apă şi îi urmăreau. Doradele, mai mari, nu puteau să-i urmeze, dar înotau mai repede şi plonjoanele lor lungi erau foarte puternice. Puteau să-i depăşească pe peştii zburători dacă erau în urma lor şi săreau din apă în acelaşi timp şi în aceeaşi direcţie. Erau şi rechini; şi ei săreau din apă, nu la fel de precis, dar devastator pentru unele dorade. Acest măcel acvatic n-a durat mult, dar atât cât a durat, apa a părut că fierbe, peştii au făcut salturi uimitoare şi fălcile şi-au făcut datoria.

Richard Parker era mai rezistent decât mine în faţa atacurilor acestor peşti şi mult mai eficient. S-a ridicat şi a început să blocheze atacul prin muşcături. Pe mulţi i-a mâncat de vii, întregi, cu aripile zbătându-se în gură. Era un spectacol uimitor de viteză şi putere. De fapt, nu viteza era cea care impresiona, ci încrederea pur animală, dedicarea totală momentului. Un asemenea amestec de uşurinţă şi concentrare ar putea să-l facă invidios şi pe un yogin.

Când s-a terminat, rezultatul, pe lângă durerile pe care mi le provocase, a fost o recoltă de şase peşti zburători în compartiment şi un număr şi mai mare în barcă. Am înfăşurat unul în pătură şi m-am dus cu el către plută.

Am deliberat totul. Pierderea pantofului de dimineaţă avusese un efect de şoc asupra mea. Nu puteam să-mi mai permit o altă greşeală. Am desfăcut pătura şi am scos peştele cu atenţie, ţinându-l cu o mână ca să nu zboare. Cu cât vedeam mai mult din el, cu atât eram mai dezgustat. I-am văzut capul. Cum îl ţineam, părea o ciudată îngheţată de peşte ieşind dintr-un con de pătură. Peştele căuta apa cu gura, care se deschidea şi se închidea odată cu branhiile. Îl simţeam lovindu-mi mâna cu aripile. Am întors găleata şi i-am pus capul pe fund. Am luat securea şi am ridicat-o în aer.

Am încercat să cobor securea de mai multe ori, dar n-am reuşit. Sentimentalismul meu pare ridicol dacă luăm în considerare toate evenimentele prin care trecusem până atunci, dar acelea erau faptele altora, ale unor animale carnivore. Cred că am fost parţial răspunzător pentru moartea şobolanului, dar eu doar l-am aruncat; Richard Parker a fost cel care l-a ucis. O viaţă de vegetarian paşnic stătea între mine şi decapitarea voită a peştelui.

Am acoperit capul peştelui cu pătura şi am ridicat securea. Din nou mi-a tremurat mâna. Ideea era mult prea sângeroasă pentru mine.

Am pus securea jos. Am să-i rup gâtul, pe nevăzute, am decis. L-am înfăşurat strâns în pătură. Am început să-l îndoi cu amândouă mâinile. Cu cât apăsam mai tare, cu atât peştele se zbătea mai tare. Îmi imaginam cum m-aş simţi eu, înfăşurat într-o pătură, cu cineva care ar fi vrut să-mi rupă gâtul. Am fost îngrozit. Am renunţat de câteva ori. Totuşi, ştiam că trebuia s-o fac; cu cât întârziam, cu atât prelungeam suferinţa peştelui.

Cu lacrimile curgând, am continuat până am auzit un trosnet şi n-am mai simţit nicio mişcare. Am scos pătura. Peştele murise. Era rupt în două şi sângera într-o parte a capului, la nivelul branhiilor.

Am plâns pe săturate pentru sufletul lui. Era prima fiinţă pe care o omorâsem. Eram un ucigaş. Eram la fel de vinovat precum Cain. Aveam şaisprezece ani, eram un băiat inofensiv, studios şi religios şi acum aveam mâinile pătate de sânge. E o povară foarte grea. Orice viaţă e sfântă. Nu uit niciodată să mă rog pentru acest peşte.

După asta a fost mai uşor. Acum, că era mort, peştele zburător arăta ca orice peşte din piaţa de la Ponticherry. Era altceva, ceva în afara schemei esenţiale a creaţiei. L-am tăiat în bucăţi cu securea şi l-am pus în găleată.

Înainte de a se lăsa noaptea am încercat să pescuiesc din nou. La început n-am avut mai mult noroc decât dimineaţă. Dar succesul a venit imediat. Peştii au început să tragă la cârlig. Interesul lor era evident. Am observat că erau peşti mici, prea mici pentru cârlig. Deci am aruncat undiţa mai departe şi am lăsat-o să se scufunde mai mult, dincolo de peştii mici care se adunaseră în jurul plutei.

Numai când am folosit peştele zburător drept momeală, când am aruncat undiţa mai departe şi am tras-o repede, făcând capul să plutească pe suprafaţa apei, am văzut primul peşte muşcând. O doradă a ţâşnit şi a apucat peştele. Am lăsat firul liber ca să fiu sigur că a muşcat bine, după care am smucit cu putere. Doarada a ieşit din apă trăgând de undiţă atât de tare încât am crezut că o să mă tragă de pe plută. Mi-am făcut curaj. Undiţa s-a curbat. Era de foarte bună calitate; nu se rupea. Am început să aduc dorada către plută. Se lupta din toate puterile, zbătându-se, plonjând şi împroşcând cu apă. Firul îmi