Am observat că toţi peştii se îndepărtaseră de plută şi de barcă. Fără îndoială simţeau disperarea doradei. M-am grăbit. Mă dureau braţele. De fiecare dată când reuşeam s-o aduc aproape de barcă, se zbătea cu o asemenea frenezie că trebuia să mai dau drumul la fir.

În cele din urmă am reuşit s-o aduc la bord. Avea cam un metru lungime. Găleata era prea mică. I-ar fi venit ca o pălărie. Am ţinut-o la pământ îngenunchind şi folosindu-mi ambele mâini. Era o masă de muşchi, atât de mare încât coada mă lovea când pe mine, când puntea. Mă zgâlţâia aşa cum zgâlţâie un taur un cow-boy. Eram într-o dispoziţie triumfătoare. Dorada e un peşte minunat, mare, cărnos şi neted, cu o frunte bombată care arată o personalitate puternică, o aripioară dorsală lungă, mândră ca o creastă de cocoş şi o haină de solzi netedă şi strălucitoare. Am simţit că îi dădeam destinului o lovitură serioasă cu această frumoasă pradă. Mă răzbunam pe mare, pe vânt, pe naufragiu, pe tot ce-mi era potrivnic.

— Mulţumesc, Zeule Vishnu, mulţumesc! am strigat. O dată ai salvat lumea sub forma unui peşte. Acum m-ai salvat pe mine luând forma unui peşte. Mulţumesc!

L-am omorât uşor. M-aş fi lipsit de această corvoadă – de fapt era pentru Richard Parker şi el l-ar fi omorât uşor dacă n-ar fi fost cârligul din gură. Exultam la vederea doradei din vârful undiţei – aş fi mai puţin entuziasmat dacă ar fi un tigru. Am rezolvat problema direct. Am luat securea şi am început să-l lovesc cu mânerul în cap de mai multe ori, cu ambele mâini (nu aveam inima să folosesc partea ascuţită). Când a murit, dorada a făcut ceva extraordinar: şi-a schimbat culoarea în mai multe culori, într-o succesiune rapidă. Albastru, verde, roşu, auriu, violet străluceau ca un neon pe când se lupta cu moartea. Am avut impresia că lovesc un curcubeu (am aflat mai târziu că dorada e celebră pentru modul în care îşi schimbă culoarea atunci când moare). În cele din urmă, s-a potolit, culoarea a revenit la normal şi am putut să-i scot cârligul din gură. Am reuşit chiar să recuperez o parte din momeală.

Dacă vă întrebaţi cum am putut să trec într-o perioadă aşa de scurtă de la jelitul unui peşte zburător la omorul bestial comis asupra unei dorade, v-aş putea spune că faptul de a profita de greşeala de navigaţie a unui peşte zburător m-a făcut să fiu timid şi trist, în timp ce emoţia prinderii doradei m-a făcut să fiu sigur pe mine şi sângeros. Dar de fapt explicaţia e alta. E simplă şi brutală: o persoană se poate obişnui cu orice, chiar şi cu omorul.

Am tras pluta lângă barcă plin de mândria vânătorului. Am adus-o lângă margine. Mi-am rotit braţul şi am aruncat dorada peste bord. A aterizat cu o bufnitură şi a provocat o expresie de surpriză pe faţa lui Richard Parker. După ce a mirosit-o, l-am auzit mestecând. M-am dat jos, fără să uit să fluier tare de câteva ori pentru a-i aduce aminte lui Richard Parker că eu eram cel care-i adusese hrană proaspătă. M-am oprit să iau nişte biscuiţi şi o cutie de apă. Cei cinci peşti zburători din compartiment muriseră. Le-am smuls aripile şi le-am aruncat, apoi am înfăşurat peştii în mult vestita pătură.

Până ce m-am spălat de sânge, am curăţat echipamentul de pescuit, am aranjat totul şi am luat masa de seară, s-a lăsat noaptea. O perdea uşoară de nori masca luna şi stelele şi era foarte întuneric. Eram obosit, dar încă emoţionat de evenimentele ultimelor ore. Sentimentul că făcusem ceva îmi aducea satisfacţie; nu mă gândisem deloc la mine sau la situaţia mea disperată. Pescuitul era cu siguranţă o ocupaţie mult mai plăcură decât spusul poveştilor sau jocurile. Am decis să reîncep mâine, de îndată ce răsărea soarele.

Am adormit, cu gândul la culorile doradei muribunde.

Noaptea aceea am dormit în reprize. Înainte de răsărit am încetat să mai încerc să adorm şi m-am ridicat într-un cot. Am tras cu coada ochiului la tigru. Richard Parker era agitat. Gemea, mârâia şi se plimba de colo-colo în barcă. Era impresionant. Am evaluat situaţia. Era imposibil să fie flămând. Sau cel puţin nu într-un mod periculos. Îi era sete? Limba îi atârna din gură, dar nu gâfâia. Iar stomacul şi labele încă îi erau ude. Dar nu foarte ude. Probabil nu mai era destulă apă în barcă. În curând avea să i se facă sete.

M-am uitat la cer. Pânza de nori dispăruse. Cerul era senin, cu excepţia câtorva WISPS la orizont. Urma o altă zi caldă, fără ploaie. Marea se mişca letargic, ca şi cum era deja extenuată de căldura care se anunţa.

M-am sprijinit de catarg şi m-am gândit. Biscuiţii şi pescuitul ne asigurau mare parte a hranei. Partea lichidă era problema. Era apă cât vedeai cu ochii, dar era sărată. Ce-ar fi fost dacă aş fi amestecat nişte apă proaspătă cu apă sărată? Mai întâi trebuia să fac rost de mai multă apă proaspătă. Cutiile nu aveau să dureze mult, având în vedere că eram doi – de fapt nu-mi făcea plăcere s-o împart cu Richard Parker şi era o prostie să te bazezi numai pe apa de ploaie.

Dispozitivul de apă proaspătă era singurul mijloc prin care puteam obţine apă de băut. M-am uitat la dispozitive cu neîncredere. Erau pe apă de două zile deja. Am observat că una din ele se dezumflase. Am tras de sfoară să văd ce problemă avea. Am umflat-o. Fără să mă aştept la prea multe, am încercat apa care era în pungă. Am dat de o pungă destul de voluminoasă. M-a trecut un fior. M-am controlat. Probabil pătrunsese apă sărată. Am scos punga şi, conform instrucţiunilor, am aplecat-o. Am închis cele două robinete care duceau la pungă, am desfăcut-o şi am scos-o din apă. Era dreptunghiulară şi era făcută din plastic