La urma urmei, nici ea nu trebuia să o facă. Putea să rezolve problema scriind un program nou, absolut independent de cel existent. Ceea ce era destul de dificil. Ea făcu o schiță, mâzgăli, redactă, rupse foaie după foaie din notes pentru a vedea totul întins în jurul ei, înainte de a tasta primul rând. Nu o dată se îndoise de sine. Poate că nu era o programatoare atât de bună, după cum susțineau mereu alții.

Deseori uita de ea și se trezea când afară se întunecase demult. La început ducea mâna instinctiv la telefonul mobil, așteptându-se să vadă apelurile mamei ei îngrijorate, dar firește că telefonul se afla la poartă, cum erau instrucțiunile.

Din când în când, în asemenea seri, îi atrăgea atenția un autocamion oprit la intrarea secundară, din care niște bărbați în salopete descărcau și transportau în clădire computere noi, mașinării mari, cele mai mari și mai performante produse de Siemens. Modul în care se făcea transportul acestora avea ceva extrem de misterios, dacă îl urmăreai, aveai senzația că era vorba de bunuri furate. Autocamionul era adus cu spatele, cu luminile stinse, la rampă, bărbații în salopete se mișcau parcă gârboviți și grăbiți și după ce descărcau, plecau cât mai repede. De fiecare dată autocamionul aprindea farurile abia la colțul străzii.

Odată, în timpul unui astfel de transport, văzu un bărbat care i se păru cunoscut. Era slab, avea părul ca o coamă albă care îi flutura, precum dirijorii zănateci prin filme. Când urcă pe rampa iluminată, văzu că purta o cămașă în carouri pe sub sacou și ținea sub braț o servietă din piele.

Helene stătea nemișcată la fereastră și privea cum bărbatul discuta cu oamenii. După reacțiile lor, aceștia îl cunoșteau, părea să fie de-al lor, pentru că apoi dispăru degajat în clădire.

Ea îl știa pe acest bărbat, îl mai văzuse, dar unde?

După un timp își aminti, dar i se păru și mai ciudat: numele lui era dr. Berthold Danzer. Îl văzuse de mai multe ori în clinica în care lucra tatăl ei, ba chiar îi fusese prezentată cu mulți ani în urmă.

Dar dr. Danzer era medic, mai exact neurolog. Nu avea nicio legătură cu ingineria computerelor.

Ce făcea oare aici?

Apucase să facă doar jumătate din noul program, când Helene primi dispoziția de a se prezenta la Herr Adamek personal, șeful NSA, despre care doar auzise, dar pe care nu îl văzuse niciodată.

Așa că era foarte încordată când deschise ușa biroului acestuia. Era un birou întunecos, care mirosea a fum de țigară și a aer stătut. Încăperea nu se aerisea des. Dimpotrivă, ferestrele înalte erau acoperite cu draperii cenușii, care în urmă cu vreo cincisprezece ani trebuie să fi fost albe. Pe un perete, pe o imensă hartă a Europei, erau marcate cu benzi colorate desfășurările fronturilor.

Herr Adamek se afla în spatele unui birou masiv, venerabil și aproape gol, într-adevăr într-un scaun rulant, așa cum se vorbea.

— Bună ziua, spuse ea. Helene Bodenkamp. Mi s-a spus să mă prezint la dumneavoastră.

— Bine ați venit, răspunse el prietenos. Scuzați-mă că nu mă ridic.

Helene nu știu ce să spună.

— Bineînțeles.

— Luați loc. El arătă către un scaun din fața biroului și o urmări cu privirea în timp ce ea se conforma invitației. Apoi întrebă: Bodenkamp… cumva tatăl dumneavoastră este acel cercetător din domeniul raselor care a dezvoltat testul pentru arieni?

— Ăă… cred că da.

Tatăl ei vorbea rareori acasă despre munca lui; ea reținuse odată din zbor o asemenea remarcă.

— În orice caz, este evident că dumneavoastră sunteți la fel de inventivă ca el. Adamek scoase din sertar un teanc de hârtii, în care ea își recunoscu opisul cu listele de nume. Ați gândit asta singură? Un program care să facă identificarea grupurilor de opinii?

— Hm… da. Ea spunea des hm… și în fața șefilor era mai bine să nu își dea aere. Asta înseamnă că în privința derulării m-am inspirat dintr-un model denumit metoda Edith-Kampfmüller. Cu acesta ea a optimizat în 1929 o fabrică din Leverkusen.

— Edith Kampfmüller, repetă Adamek și ridică din sprâncene.

Helene dădu încurcată din cap:

— Este aproape o eroină printre programatoare. Nu prea cred că vă spune ceva numele ei.

Adamek zâmbi:

— Oh, ba da.

El își întoarse scaunul rulant într-o parte, la o măsuță pe care era un computer și îl porni.

Helene recunoscu imediat programul ei.

— Vă miră că citesc programe? întrebă Adamek.

— Da, recunoscu ea.

— Din când în când trebuie să o fac. În timpul războiului, când am construit prima rețea pentru telefoane mobile, a trebuit să colaborez strâns cu programatoarele. Programele necesare trebuiau orientate precis, de aceea era important să înțeleg cum au înțeles programatoarele indicațiile mele. Și cea mai bună cale era să învăț să citesc programe.

— Ah, îi scăpă o exclamație Helenei.

În minte îi apărură imagini cu părți din mașinării, masive și unsuroase, antene, conductori electrici, siguranțe, izolatori ceramici și grămezi de cabluri, unități de comutare, privite în program ca simple simboluri ușor de manevrat. Ea văzuse asemenea instalații doar o dată, când împreună cu alte câștigătoare ale premiilor pentru programare fusese la Berlin, dar atunci fusese mai fascinată și așa era și acum de uriașa tehnică simplu de mânuit de bărbați datorită cuvintelor scrise de o femeie.

Adamek răsfoia programul și cu fiecare pagină se încrunta tot mai mult.

— Eu nu văd ce ați luat dumneavoastră de la modelul programului Kampfmüller.

Helene își drese glasul.

— A fost doar sursa de inspirație. M-am orientat după ideile fundamentale din modul în care ea a construit legăturile și le-a valorificat. O fac și acum. Dacă priviți pagina șase, acolo unde începe bucla.

El o privi cu coada ochiului:

— Știți asta pe de rost?

Helene ezită.

— Firește.

Era desigur tot un test. Cum ar fi putut să fie scris un program funcțional, dacă nu aveai în minte structura de bază?

El citi în continuare. Buzele i se mișcau ca și cum vorbea