Cum recunoşti „contagioşii”? Prin permanentele necazuri pe care şi le atrag, prin trecutul lor tulbure şi aventuros, prin lista lungă a relaţiilor rupte, a schimbărilor dese de carieră, prin instabilitatea profesională şi chiar prin forţa caracterului lor, care te copleşeşte şi te face să-ţi pierzi judecata. Dacă simţi aceste semnale şi recunoşti aproprierea unui „contagios”, învaţă să distingi în privirea lui nemulţumirea şi frustrarea. Mai presus de orice, nu te lăsa cuprins de milă. Nu te complica încercând să-l ajuţi. „Contagiosul” nu se va vindeca, dar te vei îmbolnăvi tu.

  Reversul este şi el la fel de puternic şi de real, ba, poate, chiar mai lesne de înţeles: există oameni care atrag fericirea prin buna lor dispoziţie, firea veselă şi inteligenţa lor. Sunt asemenea unor izvoare de bucurie. Cu ei trebuie să te asociezi şi te vei împărtăşi din prosperitatea şi norocul pe care le atrag asupra lor.

  Această lege nu se aplică numai bunei dispoziţii şi succesului: ne pot contamina toate calităţile celorlalţi. Talleyrand a fost un om interesant, cu multe trăsături stranii, care intimidau, totuşi oricine îl cunoştea nu putea să nu îl considere cel mai politicos, mai afabil, mai fermecător şi mai spiritual în felul său aristocratic, dintre toţi francezii. Într-adevăr, era descendentul uneia din cele mai vechi şi mai nobile familii, însă, în ciuda acestui fapt, era un democrat convins şi un susţinător al ideilor republicane, ceea ce nu îl împiedica să-şi păstreze manierele elegante de curtean. În foarte multe privinţe, contemporanul său Napoleon se situa la polul opus – corsicanul de origine mai degrabă plebee era un taciturn prost crescut şi, uneori, brutal.

  Poate că nimeni nu îl admira pe Talleyrand mai mult decât el. Îi invidia uşurinţa şi plăcerea de a stabili relaţii cu oamenii, umorul şi fascinaţia pe care o exercita asupra femeilor. Căuta să-l aibă cât mai des în preajma sa, ca să se îmbibe de cultura şi „stilul” care lui îi lipseau. Nu încape îndoială că personalitatea lui Napoleon a suferit schimbări în timpul cât a deţinut puterea. Compania rafinatului fost episcop de Autun l-a ajutat să-şi netezească unele dintre asperităţile comportamentului şi să se „cizeleze”.

  Foloseşte şi tu, ori de câte ori ai ocazia, acest aspect pozitiv al osmozei emoţionale. Dacă, de exemplu, eşti zgârcit, deprinde-te să nu te întreci cu Harpagon – numai inimile generoase atrag măririle şi ating măreţia. Asociază-te cu persoane darnice. Te vei molipsi şi te vei elibera de constrângeri autoimpuse sau cu care te-ai obişnuit. Dacă eşti morocănos, stai în preajma celor veseli. Dacă eşti un singuratic, împrieteneşte-te cu cei deschişi şi „de gaşcă”. Nu te apropia de oamenii care au aceleaşi defecte ca ale tale – acest lucru le va agrava şi te va împiedica să progresezi. Clădeşte-ţi relaţii numai pe baza afinităţilor pozitive. Fă-ţi din aceasta o regulă de viaţă şi vei beneficia de pe urma ei cu mult mai mult decât din toate psihoterapiile din lume.

  Ultimul cuvânt:

  Recunoaşte-i din mulţime pe cei norocoşi, ca să alegi tovărăşia lor şi pe cei ghinionişti, ca să fugi de ei. Nefericirea este, de obicei, un păcat de prostie şi, pentru cei care pătimesc de pe urma ei, nu este boală mai molipsitoare. Nu lăsa vreodată uşa deschisă nici în faţa celui mai neînsemnat necaz, căci, dacă o faci, pe urma lui vor năvăli multe altele. [.] Nu trebuie să te prăpădeşti din cauza suferinţei altuia.

  (Baltasar Gracián, 1601 – 1658)

  CONTRAARGUMENT.

  Această lege nu admite contraargumente. Are aplicabilitate universală. Nu ai nimic de câştigat dacă te asociezi cu oamenii care te molipsesc de necazurile şi nefericirea lor, pe câtă vreme dacă rămâi în preajma celor norocoşi şi fericiţi, te aşteaptă puterea, succesul şi şansa. Când ignori efectele acestei legi, o faci asumându-ţi un risc enorm.

  LEGEA.

  FĂ-TE INDISPENSABIL.

  ARGUMENT.

  Ca să-ţi păstrezi independenţa, trebuie să fii util şi acceptat. Cu cât eşti considerat mai necesar, cu atât vei fi mai liber. Fă-te indispensabil oamenilor, fă-i să creadă că fericirea şi prosperitatea lor depind de tine şi dă-le asigurări că nu au a se teme de nimic încredinţându-ţi-le. Nu-i învăţa prea multe, astfel încât să nu se poată descurca fără tine.

  ÎNCĂLCAREA LEGII.

  Pe vremea numită a Evului de Mijloc, s-a întâmplat ca unul dintre acei soldaţi mintoşi care îşi puneau spada în slujba cetăţilor în stare să-i plătească (sau a propriei lor cariere aventuroase) a salvat Siena de duşmanii străini. Numele acestui condottiere nu s-a mai păstrat. Cine a fost nu ştim. Să vedem însă cum l-au răsplătit cetăţenii oraşului scăpat de asediatori. Ce sumă de bani şi ce onoruri înalte ar putea să recompenseze darul libertăţii? Sienezii s-au gândit să-i încredinţeze mercenarului conducerea cetăţii, dar chiar şi aşa, tot ar fi fost prea puţin. În cele din urmă, unul dintre ei s-a ridicat în sfatul oraşului şi a spus: „Hai să-l omorâm pentru ca apoi să-l venerăm ca pe un sfânt patron al oraşului”. Aşa au şi făcut.

  Unul dintre cei mai viteji şi mai renumiţi condottieri a fost contele de Carmagnola. Aflat în serviciul Veneţie în 1442, spre amurgul vieţii (şi în plin război veneto-florentin) contele a fost chemat pe neaşteptate de doge şi de consiliul cetăţii. Foarte îndrăgit de popor, i s-a făcut o primire plină de fast şi strălucire. Chiar în seara sosirii, urma să cineze cu dogele, la palat. Dar soldatul care trebuia să-l însoţească până la sala dineului, a luat-o, spre surpriza sa, într-o altă direcţie. Au trecut Puntea Suspinelor şi contele şi-a dat seama încotro se îndreptau: spre donjonul care servea drept închisoare. A fost condamnat sub o acuzaţie bine ticluită, iar a doua zi, în Piaţa San Marco, în faţa unei mulţimi îngrozite şi incapabile să priceapă ce se întâmplase, a fost decapitat.

  Cei doi cai.

  Doi cai cărau două poveri. Calul din faţă mergea bine, dar calul din spate era