leneş. Oamenii au început atunci să mai ia din sarcina calului din spate, aşezând încărcătura în spinarea celui din faţă. După ce au mutat, astfel, toată povara, calul din spate, uşurat, i-a spus celuilalt: „Nu ai decât să trudeşti şi să asuzi! Cu cât te străduieşti mai tare, cu atât ai de suferit mai mult”. Când au ajuns la un birt, stăpânul lor şi-a zis: „De ce să hrănesc doi cai, când îmi fac treaba cu numai unul? Mai bine îi dau ăstuia să mănânce după pofta inimii şl celuilalt îi tai gâtul; măcar aşa mă aleg de la el cu pielea. Şi a făcut exact precum spusese.

  FABULE, LEV TOLSTOI, 1828-1910

  Comentariu.

  Mulţi dintre marii condottieri din Italia medievală şi a Renaşterii au avut o soartă asemănătoare „patronului” oraşului Siena sau contelui de Carmagnola. Câştigau bătălii după bătălii în slujba seniorilor locali, pentru ca mai apoi să se aleagă cu exilul, temniţa sau eşafodul. Nu era vorba atât despre ingratitudine, cât despre numărul mare al acestor mercenari disponibili, toţi viteji şi gata de luptă. Niciunul nu părea de neînlocuit, de aceea viaţa lor nu se afla la prea mare preţ. În afară de aceasta, cei mai bătrâni dintre ei ajungeau destul de puternici şi cereau din ce în ce mai mulţi bani în schimbul serviciilor lor. Era, aşadar, preferabil să fie înlăturaţi, fiindcă cei mai tineri „costau” mai ieftin. Iată de ce a murit şi contele de Carmagnola, care făcuse imprudenţa de a se arăta prea independent şi sigur de sine. Se crezuse indispensabil. S-a dovedit că se înşelase.

  Aceasta este şi astăzi soarta celor care nu se asigură că oamenii au nevoie de ei – deşi, sperăm, în zilele noastre nu se mai pune problema unui deznodământ atât de violent. Mai devreme sau mai târziu, apare cineva capabil să facă aceeaşi treabă pe care o fac aceşti neprevăzători: cineva mai tânăr, mai „ieftin” şi mai puţin ameninţător.

  Asigură-te că eşti singurul „om potrivit” pentru locul pe care îl ocupi; împleteşte-ţi soarta atât de strâns cu aceea a superiorilor tăi, încât să nu te poată îndepărta niciodată. În caz contrar, te vei trezi într-o zi că păşeşti pe Puntea Suspinelor, către temniţă.

  RESPECTAREA LEGII.

  Otto von Bismarck a fost ales deputat în parlamentul prusian la vârsta de treizeci şi doi de ani, în 1847. Nu avea nici un aliat şi nici măcar vreun prieten care să-l sprijine. Pe ce „partidă” să mizeze? Nu s-a apropiat nici de liberali, nici de conservatori; nu s-a angajat nici faţă de vreun ministru, nici faţă de popor. A decis să se plaseze de partea regelui Frederic-Wilhelm al IV-lea. O opţiune cel puţin ciudată, dat fiind faptul ca monarhul se afla în plină „eclipsă” de putere. Era un om slab, nehotărât, care continua să cedeze teren în urma presiunii exercitate de parlamentarii liberali. Pe lângă lipsa forţei de caracter, nici ideile politice ale acestui om nu îi erau pe plac tânărului deputat. Trecând însă peste incompatibilităţile personale şi de principii, Bismarck îl „curta” intens pe rege şi îi lua apărarea ori de cate ori, în parlament, acţiunile sale greşite erau supuse criticilor şi atacurilor de tot felul.

  În cele din urmă, s-a dovedit că mizase corect. În 1851, a fost cooptat în guvern. În fine, putea trece la treabă: de nenumărate ori şi-a împins de la spate suveranul, fără să se sfiască să-i forţeze mâna – ca să modernizeze armata şi să reziste în fata atacurilor liberalilor, cu alte cuvinte, să facă exact ceea ce dorea Bismarck. Nu îi era prea greu – regele era nesigur de sine şi de masculinitatea sa, drept care ministrul îl îndemna să manifeste fermitatea şi mândria cuvenită unui domnitor. Încetul cu încetul, a reuşit să consolideze puterea monarhiei şi să o concentreze în jurul tronului, astfel încât regele a redevenit forţa politică numărul unu a Prusiei.

  În 1861, Frederic a murit. I-a succedat fratele său, Wilhelm, a cărui ostilitate faţă de Bismarck era cunoscută. Noul rege nu îl dorea în preajma sa, dar o dată cu domnia, moştenise şi duşmanii defunctului suveran, interesaţi în subminarea puterii tronului. Wilhelm se gândea serios la abdicare, simţindu-se incapabil să lupte cu adversitatea de care se ştia înconjurat. Din nou, Bismarck a izbutit să se facă util: l-a sprijinit pe proaspătul rege, i-a insuflat siguranţa care îi lipsea şi l-a îndemnat neîncetat să acţioneze cu hotărâre şi fermitate. Treptat, Wilhelm a ajuns să conteze pe el ca pe unica sa şansă de a-şi ţine la respect duşmanii. În ciuda antipatiei personale, regele l-a numit prim-ministru. Au existat numeroase divergenţe între ei – politica de mână forte a lui Bismarck era de o orientare excesiv de conservatoare – însă monarhul îşi dădea prea bine seama de dependenţa sa faţă de şeful guvernului. Ori de câte ori, în urma ciocnirilor de vederi, acesta ameninţa să demisioneze, regele ceda. În realitate, cel care guverna, cel care stabilea linia politicii prusiene era Bismarck.

  Datorită acţiunilor lui, stătuleţele germane aveau să se unifice, iar suveranul Prusiei s-a lăsat încă o dată manevrat de sfetnicul său şi a acceptat coroana de împărat al noii Germanii. Este, desigur, adevărat că de domnit, domnea Wilhelm, dar toate pârghiile puterii reale se aflau în mâinile aceluiaşi Bismarck, ajuns acum pe culmile carierei sale, în noua calitate de cancelar, după ce fusese ridicat şi la rangul de prinţ.

  Comentariu.

  În Germania din jurul anului 1840, mai oricare dintre tinerii ambiţioşi, porniţi în căutarea afirmării pe plan politic, s-ar fi orientat spre puternicii momentului. Bismarck, însă, şi-a făcut cu totul alte socoteli. Uneori, a te ralia celor puternici nu se dovedeşte a fi un act inspirat; „uriaşii” te pot „înghiţi” pe nemestecate, aşa cum dogele Veneţiei l-a înlăturat pe contele de Carmagnola – sunt deja pe o poziţie de forţă, nu mai au de ce să depindă de tine. Astfel, dacă eşti ambiţios, e mult mai inteligent să te îndrepţi către un lider slab, pe care să-l convingi, treptat, că i-ai