devenit indispensabil şi că întreaga sa forţă, întreaga sa inteligenţă, întregul său izvor de energie şi inspiraţie se concentrează în tine. Şi ce putere vei deţine! Numai să încerce să se dispenseze de un asemenea factotum şi tot edificiul carierei lor se va prăbuşi în ruină!

  Lumea se află sub domnia legilor necesităţii. Oamenii nu acţionează mai niciodată decât atunci când sunt siliţi să acţioneze. Dacă nu ştii să te faci util, vei fi înlăturat cu prima ocazie. Dacă, însă, te conformezi preceptelor puterii şi îi determini pe ceilalţi să depindă de tine contracarându-le slăbiciunea prin propria ta politică de „fier şi sânge”, după cum spunea Bismarck, vei reuşi, asemenea lui, să le supravieţuieşti şi să substitui puterea ta, puterii lor. Vei beneficia, astfel, de toate avantajele unei poziţii de forţă, fără a avea de suportat dezavantajele „spinilor” adică răspunderile pe care le incumbă mărirea.

  Astfel, un principe înţelept va găsi întotdeauna mijloace prin care să-i menţină pe cetăţenii guvernaţi, indiferent de cinul lor şi de împrejurări, într-o stare de dependenţă faţă de stat şi de el însuşi – numai aşa îi vor rămâne mereu loiali.

  Niccolo Machiavelli, 1469 -1527

  MOTANUL CARE SE PLIMBA DE UNUL SINGUR.

  Apoi Femeia râse şi-i puse Motanului o străchinuţă cu lapte călduţ, zicându-i: „Tu, Motane, eşti la fel de deştept ca un om, dar ţine minte că târgul nu l-ai încheiat nici cu Omul, nici cu Câinele, iar eu nu ştiu ce vor face ei când vor veni acasă”. „Ce-mi pasă mie?”, răspunse Motanul. „Dacă am locul meu în ocniţă, lângă foc, şi câte o străchinuţă de lapte cald, de trei ori pe zi, nu mă interesează chiar deloc ce-ar putea face Omul sau Câinele. „ [.) Iar de atunci încoace, dragii mei, trei oameni cumsecade din cinci aruncă după pisici cu ce le cade la îndemână şi toţi câinii cumsecade le aleargă până când bietele de ele se urcă în vreun copac. Motanul îşi respectă partea sa din târgul încheiat: prinde şoareci şi se poartă frumos cu Copiii, atâta vreme cât nu îl trag prea tare de coadă. Dar, o dată ce s-a achitat de aceste îndatoriri şi printre picături, când răsare luna şi se lasă noaptea, el e acel Motan care iese să se plimbe de unul singur şi pentru el, locurile sunt toate la fel. Apoi intră în Crângul Ud şi Sălbatic, sau se urcă în Copacii Uzi şi Sălbatici, sau sare pe Acoperişurile Ude şi Sălbatice, zvâcnind din coada lui de sălbăticiune şi plimbându-şi sălbatica lui singurătate.

  POVESTIRI ADEVĂRATE, RUDYARD KIPLING, 1865 – 1936

  CHEILE PUTERII.

  În ultimă instanţă, a fi puternic înseamnă a-i determina pe ceilalţi să facă ceea ce vrei tu. Numai atunci când reuşeşti să realizezi acest lucru fără să-i pui cu spatele la zid şi fără să le faci rău, când ei îţi îndeplinesc voinţa în mod liber consimţit, puterea ta este cu adevărat de nezdruncinat. Pentru a ajunge aici, calea cea mai bună este să-ţi creezi o relaţie de dependenţă. „Stăpânul” îţi solicită serviciile; e slab sau incapabil să se descurce fără tine; te-ai „înfipt” atât de bine în păienjenişul contactelor şi activităţii lui, încât a te înlătura ar însemna să rişte confruntarea cu dificultăţi serioase sau măcar să piardă un timp preţios cu pregătirea unui alt colaborator cu care să te înlocuiască. După ce ai stabilit o asemenea relaţie, tu „conduci dansul” – el, „stăpânul”, va juca după cum îi cânţi tu. Este cazul devenit clasic al omului din spatele tronului – sfetnicul care îl ţine pe rege sub controlul său. Bismarck nu a trebuit să încalce protocolul ridicând glasul la Frederic sau la Wilhelm. Le-a explicat limpede că în cazul în care nu îi urmau sfaturile, el, unul, nu dorea să rămână prim-ministru şi că era gata să îi lase şi să plece. Unul după celălalt, regii nu au avut de ales şi au cedat.

  Să nu comiţi greşeala de a crede (ca atâţia alţii) că forma supremă a puterii este independenţa. Puterea presupune existenţa unui sistem complex de relaţii interumane: întotdeauna ai nevoie de ceilalţi, ca aliaţi, pioni sau chiar ca superiori slabi, buni să-ţi servească drept faţadă. Individul complet independent, care trăieşte într-o colibă în adâncul pădurii este liber – se duce şi vine când şi unde vrea – dar nu are absolut nici un fel de putere. Tot ce poţi spera este ca ceilalţi să aibă atâta nevoie de tine, încât să beneficiezi de un gen de independenţă răsturnată: te eliberează dependenţa lor.

  Ludovic al XI-lea al Franţei, (1423 -1483) era pasionat de cititul în stele. Avea la curte un astrolog pe care îl admira. Într-o zi, însă, omul artei calculelor stelare i-a anunţat moartea, în răstimp de opt zile a unei doamne de la palat. După împlinirea profeţiei, Ludovic s-a speriat – comisese, oare, astrologul o crimă pentru a-şi demonstra „teoria”? Cunoaşterea acumulată de el devenea cumva o ameninţare pentru puterea monarhului? În ambele cazuri, soluţia era aceeaşi; astrologul trebuia omorât.

  Regele l-a chemat la el, într-o seară, sus, în iatacul din turnul castelului, după ce le spusese slujitorilor să aştepte semnalul său, pentru ca apoi să se repeadă asupra omului şi să-l arunce pe fereastra aflată la zeci de metri înălţime.

  ULMUL ŞI VIŢA-DE-VIE.

  Nesăbuită, o viţă-de-vie tinerică şi foarte dornică de independenţă se dădea în vânt după libertatea de a se îndrepta unde voia ea şi dispreţuia sprijinul prietenos al unui ulm falnic din apropiere, care îi râvnea îmbrăţişarea. Crescând ea niţeluş fără ajutorul nimănui, şi-a aruncat în sus tulpiniţele fragede, care ajunseseră nemăsurat de lungi şi a strigat către vecinul cel voinic, ca să-i arate cât de puţina nevoie avea de el sau de oricine altcineva. „Biată tufă îngâmfată”, i-a răspuns ulmul, „cât eşti de necugetată! Dacă vrei cu adevărat să fii independentă, ar trebui să-ţi trimiţi seva să hrănească tulpina ca s-o facă puternică şi nu s-o iroseşti împodobindu-te cu atâtea frunze de prisos. Parcă văd că într-una din zilele astea o