Biserica romano-catolică. Biserica lui Petru, lăsa el să se înțeleagă, rămăsese „văduvă”…

Ascensorul se opri și Adrian se retrase ca să facă loc nou-veniților, două doamne și o foarte tînără fată, și doi bărbați, aproape bătrîni, dar încercînd zgomotos să-și ascundă vîrsta.

— Coborîm? întrebă Adrian pe unul din ei, cu oarecare mirare.

— Așa s-ar spune. Voiați să urcați?

— Ah, făcu Adrian ridicînd din umeri, asta e greu de spus. Cine ar îndrăzni, întrebat dacă vrea să urce, cine ar îndrăzni să răspundă: Nu?

Una din doamne izbucni în rîs și-l privi cu o subtilă cordialitate.

— Asta înseamnă că n-ați aflat de legendă, i se adresă ea. Ori spui „jos”, ori spui „sus”…

— Ori urcăm, ori coborîm, o întrerupse jovial vecinul ei, e același lucru…

— Pentru că ascensorul rămîne același, continuă doamna, corect și totuși detașat, parcă ar fi fost un joc de societate. Numai direcția variază…

Adrian zîmbea fericit.

— Admirabil! exclamă. Admirabil! Dar nu văd de ce-i spuneți legendă.

Ascensorul se oprise, ușile se deschiseră lin, dar nimeni nu urcă, nici nu coborî.

— Nu e legendă, interveni cealaltă doamnă, e autentică. S-au scris și articole, unele cu fotografii. Dacă vă interesează, le puteți cere la direcție.

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Ivan

L-a zărit întîi Zamfira. Își trecu carabina în mîna stîngă și se apropie de el. Îl atinse ușor cu vîrful bocancului.

— Trage să moară, spuse fără să întoarcă capul.

Rănitul îi privea cu ochii foarte mari, deschiși. Era tînăr, bălai, plin de pistrui, și buzele îi tremurau necontenit, parcă tot s-ar fi trudit să zîmbească. Zamfira oftă adînc, apoi îngenunche lîngă el.

— Ivan! îl strigă. Ivan!

Desprinse bidonul și-l apropie cu grijă de buzele rănitului. Darie se oprise în fața lui. Își scoase casca și începu să-și șteargă fruntea cu mîneca tunicii.

— Trage să moară, spuse. Păcat de apă.

Cu o mișcare bruscă, speriată, brațul rănitului se desprinse de trup și se zbătu în aer, ca și cum ar fi căutat ceva, apoi căzu inert, și degetele i se încleștară pe un bulgăre de pămînt. Căzuse prea departe de buzunar. Zamfira întinse mîna, scoase revolverul și zîmbi.

— E pentru dumneavoastră, domnule elev, spuse. Poate îl păstrați ca amintire…

Darie își reașezase casca. Apucă revolverul și-l cîntări în mînă.

— Nu mai are gloanțe, spuse. Nu mai e bun de nimic.

Se pregătea să-l azvîrle în porumbiște, dar se răzgîndi.

Continuă să-l cîntărească în mînă, nehotărît. Iliescu îi ajunse din urmă.

— Trage să moară, rosti rar, clătinînd din cap. Fără lumînare, ca un cîine. Ca și ceilalți, adăugă coborînd glasul.

Întoarse capul și scuipă în lături. Darie mai privi o dată revolverul, apoi îl lăsă să cadă. Căzu, cu un sunet surd, între bulgări, lîngă brațul rănitului.

— Dacă vă e milă de el, spuse, mai bine împușcați-l. Să nu se mai chinuie…

Făcu cîțiva pași spre porumbiște, privind obosit în jurul lui, ca și cum ar fi căutat un loc mai ferit de arșiță, să se odihnească. Dar se întoarse curînd, posomorît, cu țigara neaprinsă în colțul gurii.

— S-o luăm din loc, spuse.

Zamfira se ridicase în picioare, dar nu-și desprindea privirile din ochii rănitului.

— Dacă am ști rusește, i-am cere să ne binecuvînteze, vorbi încet, parcă mai mult pentru sine. Așa se spunea pe la noi, că dacă te binecuvîntează cineva cînd trage să moară, îți aduce noroc.

— Așa am auzit și eu, îl întrerupse Iliescu. Dar îți aduce noroc numai dacă te binecuvîntează cu inimă bună… Și ăsta-i bolșevic…

— Orice-o fi, doar să te binecuvînteze pe legea lui, în limba lui…

Întoarse capul spre Darie.

— Poate dumneavoastră, domnule elev, care știți atîtea limbi…

Darie își aprinse țigara. Ridică descurajat din umeri, încercînd zadarnic să zîmbească.

— Nu știu. Acum îmi pare rău. Ar fi trebuit să învăț rusește… Se întrerupse, cu ochii la rănit, și trase adînc din țigară. Dar poate înțelege el, adăugă. Poate cunoaște el alte limbi…

Șovăi cîteva clipe, apoi înălță din nou din umeri.

— Încercați, domnule elev, îl auzi șoptind pe Zamfira. Încercați, că poate înțelege…

Darie zvîrli țigara, se apropie neîncrezător, îi căută ochii, apoi izbucni deodată, cu un glas uscat, înăbușit:

— Nous sommes foutus, Ivan! Nous sommes des pauvres types![1] Save our souls! Bless our hearts, Ivan![2] Car nous sommes foutus!

Rănitul gemu stins, și în acea clipă gura i se lumină deodată, parcă ar fi zîmbit. Îi privi pe rînd, încrezător.

— Blagoslovenie! strigă Zamfira îngenunchind lîngă el. Boje, Christu! Binecuvîntează-ne, Ivane…

Își făcu cruce, cît putu mai încet, ridică ochii spre cer, își împreună mîinile și închise puțin ochii, ca și cum s-ar fi rugat, apoi îl privi din nou, adînc, cercetător.

— Fă și tu așa, Ivan! strigă. Fă cruce după mine. Boje, Christu!

Apoi tăcu, și toți trei își pironiră privirile pe fața rănitului, așteptînd.

— Nu mă înțelege, oftă tîrziu Zamfira. Dacă i-am fi putut vorbi pe limba lui…

— Grijania lui de bolșevic! izbucni Iliescu printre dinți. Se preface că nu ne înțelege…

Darie întoarse capul și-l privi, zîmbind încurcat.

— Dacă-l înjuri, cum o să te mai binecuvînteze?

— N-are a face. Cînd omul trage să moară, nu mai înțelege și iartă tot. Îngenunche și se aplecă ușor spre urechea rănitului. Iartă, Ivane, iartă! șopti.

Atunci își dădu seama că nu-l mai privea și, întorcînd capul, văzu cîinele, la cîțiva metri de ei, în marginea porumbiștii.

— E din sat, spuse Iliescu ridicîndu-se în picioare și fluierîndu-l prietenește. Trebuie să fie satul pe-aproape.

Era un cîine slab, hămesit, cu părul arămiu decolorat de praf. Se apropie sfios de ei, neîndrăznind să