ca și cum divorțul meu ar fi și-al ei. Când tata a murit, mama avea 50 și ceva de ani. Acum, uitându-mă în urmă, aș spune doar 50 și ceva. La vremea aia însă, tinerețea mea călca totul în picioare, ca și cum ar fi fost de-a dreptul imposibil să existe două femei în aceeași casă. Mama trebuia să rămână doar mama – o ființă asexuată, răspândind în jur miros de Chanel și de tocăniță. Nu m-am gândit nicio secundă că trupul mamei, pe care menopauza începuse să pună ici-colo straturi de grăsime, ar mai fi putut tânji și după altceva în afară de un duș bun sau o baie-n mare. Simpla idee de-a mi-o imagina cu vreun bărbat mă făcea să-mi las colțurile gurii în jos și să strâng pleoapele dezgustată, ca și cum gândul că mama ar avea un sex, undeva pe-acolo, ar umple-o pe ea de ridicol și pe mine de scârbă.

Nu cred că am vorbit despre asta cu ea niciodată. Sau poate o dată, la niște ani după ce mă măritasem și plecasem de acasă. Nu e ușor să-ți găsești un bărbat bun, mi-a spus într-o zi, în bucătăria noastră cu buline, când trecusem pe la ea să iau o cratiță cu ardei umpluți și țin minte că aș fi vrut s-o întreb cum adică bun, dar nu știu de ce am tăcut și nici ea n-a zis nimic. Oare M. era suficient de bun? Seamănă cu taică-tu, mi-a zis în seara când i l-am prezentat pentru prima dată, iar eu am fost fericită s-o aud, ca și cum ar fi fost vorba de o reușită de-a mea, personală, pentru care mama era mândră de mine.

Când eram mică, tata stătea serile pe canapeaua din sufragerie, acolo, în stânga, sub raf tul cu scriitori sud-americani și o aștepta să se întoarcă de la teatru. Uneori, se ducea el să o ia și mă lua și pe mine. Alteori, doar aștepta și așteptarea se simțea în aer ca un miros greu, sufocant. Și cum a fost? o întreba imediat ce-i auzea cheile în ușă și vedea holul, luminându-se brusc. Bine, sala plină, zicea mama cu mine deja lipită de picioare și se ducea la bucătărie, nu că ar fi avut cine știe ce treabă, cât să scape de discuțiile alea pe care ceva din tata le pornea întotdeauna, ca și cum ar fi apăsat pe un trăgaci. Când se supăra, tata zicea că mai bine divorțează.

Divorțez! striga el și zdrang, ușa de la dormitor și zdrang, ușa de la intrare. Pleca prin cartier, cică să ia aer. Venea întotdeauna după vreun sfert de oră și, zdrang, se trântea pe colțul lui de canapea. Mama nu divorța. Se închidea în bucătărie și făcea prăjituri. Mă duceam după ea. Stai, tu, liniștită, zicea, așa-s bărbații, niște proști! Fac o dramă din orice! Mă uitam la ea și mi se părea că parcă vorbea de un copil, un fel de frate de-al meu mai mare. Mi-aș fi dorit unul. Atât de tare, încât chiar i-am întrebat pe ai mei dacă n-ar vrea să adopte un copil. Musai băiat, musai mai mare. Așa poate nu s-ar mai fi luat de mine la școală Tănase. Un vlăjgan care fuma și bea bere încă din clasa a șasea și care, ori de câte ori treceam pe lângă el, îmi striga Ce ți-aș face, fă, blondo! și eu mă gândeam că probabil m-ar bate, că ce altceva mi-ar fi putut face?!

 

Când am plecat la casa mea, mama a rămas singură. Mă suna: Am făcut o ciorbă, nu vreți și voi, că e multă? Eu nu știu să gătesc doar pentru mine, eu fac mâncare pentru o familie-ntreagă! Face ciorbă bună, mama. Un pic cam groasă (de nu știi dacă e tocană sau supă) și acrită cu borș luat de la o babă, de pe lângă Cișmigiu. Îi plăcea mult lui tata. Și lui bărbată-meu. Când eram mică, mama punea masa întâi pentru mine și tata și abia apoi, după ce ne știa mâncați, se așeza și ea. Întâi copiii, apoi oamenii mari. Pulpele de la pui erau pentru noi doi. Oricum, spunea mama, mie-mi plac spatele și târtița! Și tata credea.

-Să știi că ne-am pupat când ne-am văzut! mi-a zis mama la telefon, după ce s-a întâlnit cu M.

– Foarte bine, mamă, îi spun, foarte bine.

 

De divorțat propriu-zis, am divorțat în câteva ore. Apoi, am luat fata și ne-am dus să mâncăm ceva, la un restaurant din apropiere. Toți trei. Ca o familie. Și atunci m-a bușit plânsul pentru că brusc mi s-a părut sfâșietor de greu și mi s-a făcut îngrozitor de frică, nu pentru că se terminase ceva, ci pentru că simțeam pe dinăuntru un fel de urlet care dădea să iasă, ca o vomă, ca o lavă, și pe care nu știam cum să fac să-l țin în mine. Mă uitam când la copil, când la taică-su și nu mă puteam opri din plâns și din a-mi zice că erau încă ai mei, amândoi, și că așa ar fi trebuit să rămână. Ai mei. Indiferent ce aș fi avut eu chef să fac. Eu eram mama. A amândurora. Așa-mi ziceam, deși știam că vorbesc prostii. Cred că am plâns câteva minute bune, iar apoi i-am cerut niște șervețele unui ospătar brunet, cu urme de acnee pe obraz, care mi le-a adus odată cu cele două porții de mici cu cartofi prăjiți și cu o salată cu pui pentru mine și am început să mănânc și să mă gândesc că, de fapt, nu s-a întâmplat nimic așa de grav. Ba chiar încercam să mă conving singură că, de-acum încolo, voi avea mai mult loc pe canapea, mai mult timp la calculator și mai mult spațiu, așa, în general.

Mai pe seară, m-a sunat mama. Iar.

– Auzi, eu am făcut niște gem și mi-au