biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Science Fiction » Tot ce i-am promis tatălui meu descarcă doar topuri de cărți PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚

Cărți «Tot ce i-am promis tatălui meu descarcă doar topuri de cărți PDF 📖». Rezumatul cărții:

0
0
1 ... 55 56 57 ... 89
Mergi la pagina:
ieșit mai multe borcane. Îi dau și lui M., că n-o să mănânci tu atâtea! Mai ales că n-ai voie zahăr!

– Foarte bine, mamă, foarte bine.

 

Mama are grijă. De toți. Nu doar mama mea, ci toate mamele din lume. Foste femei care, din nevoia de a ocroti, de a fi utile, au ajuns să mănânce singure la masă, mulţumindu-se cu spatele și târtița.

 

*

 

În curând se va face un an. Un an întreg de când toată viața mi s-a dat peste cap. Exact ca la circ: de trei ori peste cap, haleeei-hap! Ce am învățat eu în aceste aproape 365 de zile? Mersul pe sârmă fără plasă de siguranță, cu privirea doar înainte, fără o fracțiune de secundă în care să mă uit în jos sau în urmă.

Când era fata mică, să fi avut trei-patru ani, aveam noi un joc care-i plăcea tare mult: ea stătea la capătul culoarului lung care unește cele trei camere și, de acolo, își lua avânt și fugea până în partea cealaltă a casei, unde eu o așteptam cu brațele deschise, gata s-o prind. Într-o zi, nu știu ce mi-a venit, dar în loc să fac ca de obicei, m-am prefăcut că las brațele în jos, pe lângă corp. Copilul a frânat brusc, mai-mai să alunece, și s-a oprit debusolat, la un metru de mine, ca și cum brațele mele ar fi făcut pentru prima dată un gest de care nici măcar nu le credea în stare. Apoi a izbucnit în plâns. Un plâns sfâșietor de teama că, uneori, până și mama poate să înșele așteptările și încrederea.

Acum, cu boala, exact asta am simțit și eu: că viața a lăsat un pic brațele în jos înainte să le ridice din nou și să-mi spună Hai, mă, fraiera, hai că am glumit! Vino liniștită, că te prind! și eu am ascultat-o și mi-am făcut curaj să înaintez pe sârmă, echilibrându-mă singură. Am fost nevoită să-mi iau inima-n dinți și să-mi desfac larg brațele care până acum stăteau cuminți, pe lângă corp, să-mi țină de cald și de urât și mi-am propus un singur lucru: să nu cad. Atât. Să nu care cumva să cad.

 

Când aveam vreo șapte ani, am fost într-o seară cu mama la cinema, să vedem Fram, ursul polar. Acolo, în sală, pe întuneric, am decis că vreau să mă fac trapezistă. Încă de a doua zi, am început să mă antrenez, cocoţându-mă în picioare pe brațele de lemn ale unui fotoliu mare cât un tron, lipit de un perete din sufragerie. Puneam câte un picior pe fiecare braț și apoi, cu mâinile întinse către tavan, stăteam în echilibru, în fața unui public imaginar care mă urmărea cu sufletul la gură. Și, dintr-odată, respiram adânc și săream pe covorul albastru, lăsându-mă ușor pe vine, înainte de a mă ridica și a saluta mulțimea din mintea mea.

Și-mi aduc aminte de amestecul ăla de teamă și de mândrie pe care-l simțeam acolo sus – de teama de a mă prăbuși sau, și mai rău, de a fi prinsă de bunica și pedepsită și de mândria de a face ceva nemaipomenit, ceva plin de curaj și care, la sfârșit, i-ar fi făcut pe toți din jur să aplaude și să mă admire! Acolo sus, cu vârfurile degetelor mai să ating lustra, aproape că mă simțeam celebră. De la înălțime, lumea se vede altfel. Mai mică, mai puțin importantă. Parcă nici nu merită să te uiți la ea. Tot ceea ce contează este echilibrul și finalul fericit: ajungerea cu bine, saltul în gol și speranța că vei ateriza în picioare.

 

Pas după pas, mă apropii de capătul celălalt, în timp ce în jurul meu toată lumea stă cu sufletul la gură. Băi, Ada, ești bine? Mai poți? Ţi-e rău? Te doare? Aproape că-mi astup urechile, nu care cumva întrebările lor să mă facă să gândesc mai mult decât trebuie și să mă dezechilibrez. Trebuie să-ți găsești un scop și să te ții de el, îmi zice o prietenă. Un fel de recompensă la care să ai dreptul doar dacă te faci bine. Așa că-mi imaginez că la celălalt capăt al sârmei este Parisul. Asta mă duce cu gândul la tata. A murit la început de octombrie, într-o seară, într-o cameră de spital, doar cu mama lângă el. Pe noptieră rămăseseră aparatul de radio și o crăticioară mică, cu smalțul sărit, cu urme de sos de roșii. Cu sfoara din sertar i-au legat mâinile a doua zi, pe masa din capelă. De parcă ar fi putut să scape. Stătea întins, cu fața galbenă ca de icter, cu o șapcă pe cap și un costum maro care atârna pe el. O păpușă caraghioasă și urâtă pe care cineva se jucase să o îmbrace în haine de om. Un cadavru. Atunci, m-am apropiat de el și i-am șoptit la ureche: Într-o bună zi, o să știu Parisul la fel de bine ca tine. Apoi, sicriul s-a închis și tata s-a dus și a luat cu el și copilăria mea. Aveam 16 ani. Prea puțin ca să fi fost cu adevărat mare. Poate și de aici nevoia asta a mea de a căuta mereu protecție.

 

E ciudat ce mi se întâmplă. Pe de o parte, vreau să aibă cineva grijă și de mine, pe de alta nu reușesc să mă las îngrijită. La mine acasă, mama căra singură sacoșele. Toate sacoșele. Ziceai că sunt un fel de prelungiri ale ei, niște tentacule din rafie fără de care nu-și vedea rostul, fără de care nu se simțea întreagă. Mamaceaputernică. Mama mea. Așa că fac ce am văzut la ea. Îmi duc singură boala, să nu o împărțim între noi. Chiar și când simt cum brațele lor vor să mă cuprindă, le dau peste mână, pentru că știu că mama ajunge să fie îngrijită doar dacă nu mai poate. Și eu mai pot. Trebuie să pot.

 

 

*

 

16 decembrie.

1 ... 55 56 57 ... 89
Mergi la pagina: