Ultima zi de radiații. Intru la Mega și cumpăr o cutie cu bomboane pentru fetele de la buncărul de radioterapie. Am noroc că sunt pe tură alea drăguțe care, de fiecare dată când nu mi se așază sânul cum trebuie, vin și încearcă să mă ajute fără să se enerveze. Echipa de dinainte era mult mai acră. Doi bărbați și o femeie. Aproape că trebuia să-mi cer scuze când vedeam că se oprea aparatul și din spatele ușilor se auzea târșâit de pași, semn că iarăși mi se încordează pectoralul și raza nu ajunge să ardă ce trebuie. Păi, ce facem, doamnă? mă lua la rost ăla mai slab, cu început de chelie și barbă de trei zile. Îmi venea să-l bag în mă-sa cu replicile lui și cu pașii lui târșâiți și cu lipsa lui de sâni cu tot. În loc de asta, ridicam din umeri, zâmbeam strâmb și îngăimam un îmi pare rău. Așa că acum mă bucur că nu trebuie să-i dau lui bomboane. Dacă era el pe tură, nici nu aș fi adus. Cutia se asortează cu pereții, aceeași culoare. O las în geantă să le-o dau la sfârșit, după ce termin.

– Gata! Ai scăpat. Ai auzit? E ga-ta!

Stau acolo dezbrăcată de la brâu în sus, cu pielea roșie și fierbinte, cu un halat de hârtie, transparent, pe care nu am puterea să-l țin pe lângă mine, atât de tare îmi tremură mâinile. Mă duc în anticamera unde mi-am lăsat hainele, caut în geantă după tubul de cremă cu care mă ung în strat gros, cu disperarea celui care riscă să rămână cu arsuri pentru totdeauna, și dau peste cutia cu bomboane. Uitasem de ea. Așa dezbrăcată, intru înapoi spre buncăr și le caut din priviri pe cele trei.

– Astea sunt pentru dumneavoastră. M-am gândit să vă mai îndulcesc ziua.

Îmi zâmbesc și dau să mă pupe.

– Ai grijă de tine, Ado!

Îmi spun pe nume. Cică sunt prea tânără pentru ele să stau pe masa aia.

La plecare, mai deschid ușa o dată și le spun, râzând:

– La revedere și … sper să nu vă mai văd niciodată!

 

Nu-mi răspund. Au gura plină cu bomboane. Îmi fac semn cu mâna să mă duc acasă, să-mi văd de viață. Iau troleibuzul și, pe la Universitate, îmi lipesc fruntea de geam și, cu iarna de afară drept martor, dau drumul la lacrimi. Plâng în hohote tot ce n-am plâns atâtea luni. Îmi aduc aminte cum, în urmă cu aproape un an, tot într-un troleibuz, câțiva copilandri la vreo 14, 15 ani și-au fixat privirile pe fața mea, m-au scanat de sus, din creștetul capului, de acolo de unde îmi căzuse tot părul, până la gât, unde, pe sub piele, se vedea cateterul de perfuzii, și-au lăsat apoi privirile pe masca medicinală cu care-mi acopeream nasul și gura de teama virușilor și au zis tare, la mișto: Ia uite, coaie, cum umblă canceroșii!

 

Acum nu mai am nevoie de mască. Acum cică e gata, iar eu plâng de ușurare și de frică. Dacă cumva nu m-am vindecat? Dacă acum, după ce tratamentul s-a terminat, mai am încă vreo celulă, două, bolnave, care riscă să se înmulțească în lunile viitoare și să mă aducă înapoi de unde am plecat? Cât timp exista tratament, exista speranță. Ca și cum, chiar dacă încă nu mă vindecasem pe de-a-ntregul, mai aveam timp să o fac. Acum însă e gata. Și mi-e frică. Cel mai greu este să încep să învăț să spun că am fost bolnavă și nu că sunt. Cât timp aveam o boală, nu mai puteam să fac încă una. Într-un fel, mă simțeam acoperită, la adăpost. Acum, sunt la fel de vulnerabilă ca oricare om sănătos. Trebuie să reușesc, printr-un efort conștient de voință și curaj, să conjug boala la trecut ca să revin într-un prezent plin de incertitudini și de spaime. Aș vrea să fii acum cu mine, îi scriu lui F. printre lacrimi. Mai sunt zece zile și ne vedem, îmi răspunde, iar eu mă agăț cu toată forța de faptul că știu că mai e un pic și mă urc iar în avion și pot lăsa gândul bolii în urmă.

 

Decid să sărbătoresc totuși sfârșitul. Nu vreau petrecere, vreau … un tatuaj. N-am niciunul. Dar, cum este anul schimbărilor și al salturilor în gol, mă gândesc că, până la urmă, de ce nu?! Doar că nu sunt atât de pregătită să-mi asum lucruri definitive și atunci aleg un tatuaj cu henna. O păpădie suflată de vânt. O zărisem la un moment dat pe internet și mi-a plăcut pur și simplu, fără să scormonesc după semnificații. Mi-a plăcut pentru că exact așa mă simt și eu: împrăștiată în toate părțile, dar cumva liniștită că vântul suflă în direcția bună.

 

*

 

De Crăciun, copilul a cerut o chitară. I-a cumpărat-o taică-su și i-a lăsat-o sub brad. Apoi a plecat, că avea treabă și noi am rămas în sufragerie, să mâncăm sarmale făcute de mama și să deschidem cadouri. Nu mai sațiu ce am primit, știu doar că stăteam pe canapea, aproape imobilă, cu ochii lipiți de ghirlanda cu băcuiețe care se stingeau și se aprindeau bezmetic și mă gândeam că, dacă aș fi putut, mi-aș fi luat avânt și aș fi trecut peste perioada asta a anului, așa cum săream altădată peste bălți. Copilul stă cu chitara în brațe și mă pune să-i caut un profesor de muzică, dar nu de-ăla de muzică clasică, că nu-mi place! Întreb și eu pe Facebook și-mi găsește cineva pe unul de cântă rock și blues și la care se ajunge destul de ușor, cu autobuzul până la Eroilor. Îmi place de el. La prima oră a nins afară atât de tare și atât de mult, încât s-au închis școlile. Mă sună: Auziți, doamnă, mai veniți pe vremea asta sau o lăsăm pe săptămâna viitoare? Îmi aduc aminte