de iernile în care mergeam împreună la munte, doar eu cu fata. Zăpada nu mă sperie. Sunt învățată. Să stau, să-mi fie frig, să bat din picioare și să suflu în pumni preț de patru, cinci coborâri. Eu nu schiez. Doar ea. Când eram mică, ai mei s-au gândit să mă trimită să învăț cu tatăl unui băiat pe care l-am cunoscut la munte. N-am vrut. Mi-era frică de el. De tată. Țipa rău când se enerva și mirosea a vodcă. Așa că nu știu să schiez.

– Ba nu, venim, îi spun profesorului și, cu chitara-n spate, plecăm afară, în iarnă.

E atât de pustiu pe stradă încât aerul miroase a curat și, cumva, a rece, și cu fiecare respirație parcă jupoaie de pe dinăuntru toată mizeria rămasă după ploile și zloata din ultimele săptămâni. Cât durează lecția, rămân și eu acolo, pe o canapea, cu o revistă în brațe din care nu înțeleg nimic. Canapeaua e moale, în casă e cald și profesorul cântă Metallica. M-aș culca. De când am trecut prin boală, ațipesc foarte ușor: e suficient să mi se facă somn, că pleoapele mi se închid automat ca la păpușile alea ce clipesc atunci când le miști. Adorm în tramvai, în taxi, adorm în sala de cinema în primul sfert de oră de publicitate, adorm acasă, pe canapea, cât fierb legumele de supă. Nu mult. Cinci, zece minute, cât să dau un brânci organismului care simte că nu mai are de unde. Îmi aduc aminte de tata, care ațipea de multe ori la televizor și eu mă gândeam că e din cauza lui Ceaușescu, care tot apărea pupând pe obraji pionierii sau lucrătoarele în halate, de prin fabrici. Întotdeauna mă întrebam dacă erau aleși la întâmplare sau dacă făceau ceva special ca să merite să fie pupați de Conducător. Era așa o plictiseală la televizor, încât, mă gândeam eu, iată, îl adormea pe tata. Ca și cum vârsta sau oboseala nici nu ar fi contat.

Încep să cred că într-un test despre „cum să recunoști bătrânețea de la primele semne”, ațipitul la televizor ar trebui să fie în cap de listă alături de durerea de genunchi, sforăitul și intransigența. Nu știu de ce, pe măsură ce înaintăm în vârstă, devenim mai pretențioși și mai critici. Poate că ne simțim mai puțin iubiți, mă gândesc, iar lipsa iubirii ne înrăiește. Exact asta pățesc și copiii orfani, îmi spun în sinea mea, în timp ce gândul ăsta mă face aproape să mă țin de burtă și să mă îndoi de durere, ca și cum mintea tocmai mi-ar fi dat un pumn în plex. Nu, al meu nu va rămâne orfan, îmi repet, în timp ce ochii mi-au căzut pe o rețetă de paste cu vinete.

– Mergem la o pizza? mă întreabă copilul după chitară. Mă uit la fulgii care cad puzderie din cer și mă gândesc că va trebui să ne cărăm cu chitara prin troiene, încercând să înaintăm prin părculețul de la Eroilor, pe urmele de pași făcute de alții.

– Acum?

Copilul dă din cap că da și scoate limba încercând să prindă cu ea fulgii care par să se năpustească cu disperare spre pământ.

În pizzerie e cald și mă lipesc toată de caloriferul de lângă masă, încercând să-mi usuc blugii de la genunchi în jos. Sprijin chitara de perete, comandăm o pizza, niște paste și o limonadă la un litru și așteptăm.

– Mama, știi că tot aici eram când mi-ai spus că te-ai îmbolnăvit și că o să faci un tratament de la care o să-ți cadă părul?

Două lacrimi pornesc la vale de partea cealaltă a mesei. Întind mâinile și le prind înainte să și le șteargă.

– Gata, puiule. Acum s-a terminat. E gata.

Își proptește între buze paiul cel verde și, dintr-o înghițitură, soarbe toată limonada din pahar. Întotdeauna face așa, mă gândesc, și-mi dau seama că, de data asta, nu mă deranjează. Apoi, ridică paharul în dreptul feței și mă privește prin el, închizând, pe rând, când un ochi, când pe celălalt.

– Și acum poți să-mi promiți că o să fie bine?

Bang, încă o lovitură. Respir adânc, sperând că aerul expirat va avea puterea să împingă durerea.

– Pot să-ți promit că voi încerca.

Ne vine pizza. Și pastele. Sunt cu vinete, ca-n revistă. Mă trezesc zâmbind. Viața mea e un lung șir de coincidențe, îmi spun și-mi trec o mână prin păr. E încă scurt, dar pare că așa as fi vrut eu să-l tund. Ești sic așa, ai un aer franțuzesc, mi-a zis o colegă de la birou cu care m-am întâlnit întâmplător, pe stradă. Știu, i-am spus, dar nu e de la păr!

 

*

 

Vin două prietene la mine, într-o seară. Ne strângem în bucătărie. Nu știu de ce bucătăriile dezleagă limbile, atrag energiile, provoacă râsetele, ascund lacrimile, țin totul între pereții lor ca niște guri care se închid, pline de secrete. Iată-ne, așadar: trei femei, o sticlă de vin, o pungă cu alune, gata să batem gongul, să dăm drumul piesei, să ieșim pe rând la rampă, să scoatem poveștile, confidențele, să ne întoarcem un pic pe dos, să ne spunem acel știu cum e, și eu, exact la fel și la mine – sintagme mici, scurte, parcă boante uneori, dar care, asemenea unor ghemotoace de vată, reușesc să umple spațiul gol din jurul nostru.

Eu am avut nevoie să ajung la 40 de ani ca să înceapă să-mi placă femeile. Poate pentru că abia acum am început să mă plac pe mine. Până acum mi-am dorit mai degrabă să fiu pe placul altora – ba al părinților, ba al unor ei pe care, de cele mai multe ori, i-am lăsat, cumva, să mă crească și să mă modeleze după cum au vrut și s-au priceput, atâta timp cât m-au iubit. Ani de zile, celelalte femei au fost, pentru mine, doar niște oglinzi în care îmi vedeam toate defectele. Imposibil să mă