Mie mi-au plăcut băieții de mică. Aveam vreo trei ani când mama a plecat în turneu, în Germania, și eu i-am cerut să-mi aducă un pistol albastru, cu ventuze, de care avea și Emil de la grădiniță. De fapt, mie-mi plăceau păpușile și cățelușii de pluș. Dar și mai tare îmi plăcea Emil. Așa că am vrut un pistol ca al lui. Apoi, mai târziu, aș fi vrut blugi ca ai unei colege de școală după care se uitau toți băieții. Și picioare lungi și subțiri ca ale ei.

Primul băiat de care am fost cu adevărat îndrăgostită mai era îndrăgostit de o fată. Mai urâtă. Cu ochelari. Dar ea făcea sex. Eu încă nu. Și era mai slabă. O uram. Ca pe toate fetele după care se uitau cei de care îmi plăcea. Ca și cum vina ar fi fost a lor, că existau. Ca și cum singurul lor rost ar fi fost să mă facă pe mine geloasă. Cu fiecare nouă relație, cu fiecare nou început, aceeași durere: că într-o bună zi, mă va înșela cu alta mai frumoasă și în mod cert mai slabă. Uneori s-a și întâmplat.

Așa că am ajuns să evit femeile. Ca să nu risc. Nici lui tata nu-i plăcea să riște. Mai bine stai acasă decât să mergi singură seara pe stradă. Hai, măi, tati … Nu, nu, să nu riscăm! Așa-mi zicea. Așa-mi ziceam și eu.

Acum însă, acum îmi plac femeile. Din ce în ce mai mult. Poate pentru că la vârsta asta știm ce vrem. E drept, însă, că nu întotdeauna avem curajul s-o spunem. Îți trebuie curaj pentru asta – să ajungi acasă, să te descalți, să mergi la baie, să te speli pe mâini, să-ți faci chiar și-o cafea înainte să te trântești pe canapea și să stai acolo, pur și simplu, și să-i spui lui bărbată-tu ăla cu care ești căsătorită de nici nu mai știi de când, să-i spui: auzi, mă, ia fă tu, că eu azi n-am chef!, ei bine, pentru asta îți trebuie curaj. Și nu pentru că s-ar putea supăra, ci pentru că îți trebuie al naibii de mult curaj să alegi să nu faci nimic și să speri că vei fi iubită chiar și așa. Doar de-asta.

După ce m-am măritat și în primii ani de viață ai copilului, femeile din viața mea erau sau soțiile prietenilor lui, sau mame – din parc, de la grădiniță, de la școală, de la ateliere. De cele mai multe ori, niște ființe asexuate, pline de principii educaționale, cu hainele pătate de mâncare, cu lopățele și mașinuțe în geantă și cu sfaturi și griji în loc de conversație. Ca și mine. Doar că acum, de când am rămas singură în bucătăria mea, îmi place să o umplu cu femei. Să le chem la mine, să le las să-mi povestească, să vorbim de-ale noastre, fără vreun bărbat în fața căruia să simțim că avem ceva de demonstrat. Și chiar și când nu avem nimic să ne zicem, putem să ne strângem în brațe și să ne ținem aproape. Și treaba lor dacă sunt mai slabe ca mine. În sfârșit, puțin îmi pasă. Poate și pentru că lui F. îi plac astea cu fundul mare. Sau poate mi-a zis-o doar așa, pentru că știe că asta mă face să zâmbesc și să mă simt în siguranță. Poate și de-aia.

Am terminat sticla de vin și punga cu alune. De vorbit, am mai avea, dar e târziu și copiii au școală mâine. Le conduc pe fete și rămân să spăl vasele și să adun prin bucătărie. Nu ți-e dor? m-a întrebat una dintre ele, în timp ce se încălța. De cine? am întrebat și am pus mâna pe clanță. De viața ta de dinainte, a zis ea și apoi i-a țipat fiică-sii să se grăbească. Dau ușor din cap și sunetele ies greu, de parcă ar fi rămas lipite undeva, în gât. Ba da, mi-e dor, dar nu de toată și nu tot timpul. În sufragerie, se aud vocile ălora de-i dublează pe actorii de pe Disney Chanel și una dintre voci mi se pare cunoscută. Seamănă puțin cu cea a prietenei mele. Aia de mi-a zis să-l sun când am fost a doua oară în orașul cu catedrală, șampanie și platani. Și eu am ascultat-o.

Când am aflat de boală, am tăcut. La început nu am reușit să scot niciun cuvânt, ca și cum, dacă nu aș fi povestit, poate ar fi trecut. N-am sunat-o să-i spun. A aflat într-o zi, întâmplător, când mi-a dat ea un telefon să mă scoată în oraș. Și ce mai faci? Nu prea bine. Păi, de ce? Am un cancer. Pauză. Apoi, cu voce stinsă: Futu-i!

Ianuarie. Sunt în Franța. De data asta, am luat-o și pe mama cu mine. Afară este o iarnă uscată și geroasă. E a doua zi după Revelion și orașul e aproape pustiu. Gri și singuratic ca un bărbat pensionar și văduv. E ora prânzului. Intru cu mama în singurul restaurant deschis din oraș. Ne uităm pe meniu și alegem niște rață cu legume. Localul e destul de plin cu familii ieșite să petreacă împreună. În spatele nostru, o femeie tânără, cu părul lung și blond, dat după ureche, leagănă un bebeluș care plânge. Lângă ea, un bărbat șaten, cu ochelari – probabil tatăl – stă aproape nemișcat, cu privirea fixă, suspendată de ziua de afară și cu un biberon în mână. Pare că ar fi adormit. Îmi aduc aminte de acum niște ani, când era și copilul meu așa de mic. Seară de seară, noapte de noapte, eu și ta-su făceam cu rândul la plimbat prin sufragerie,