deja în numele lui. Dat fiind că nimeni nu consfinţise lovitura de stat şi că ea se desfăşurase practic fără violenţe, populaţia nu avea motiv să ia în seamă evenimentele. La 25 octombrie, viaţa la Petrograd şi-a reluat cursul obişnuit, birourile şi magazinele s-au deschis, muncitorii s-au întors la lucru şi mulţimea a umplut ca de obicei locurile de distracţie. Nimeni, în afara principalilor responsabili, nu ştia ce se întâmplă de fapt: Petrograd-ul se afla în stăpânirea bolşevicilor şi nimic nu avea să mai fie ca înainte.

Restul evenimentelor din acea zi ar putea fi un bun subiect de comedie. Pe front, Kerenski a reuşit să convingă Corpul al Treilea de Cavalerie – acelaşi pe care cu trei luni înainte îl acuza că încercase să-l înlăture la ordinul lui Kornilov – să se îndrepte spre Petrograd; dar, înainte de a ajunge în capitală, soldaţii au descălecat, refuzând să mai înainteze. Câteva zile mai târziu, după un atac dezordonat împotriva marinarilor din Kronstadt, au fost forţaţi să se retragă. Cabinetul a cărui demitere o anunţase Lenin se afla în sala de malachit a Palatului de Iarnă, aşteptând ajutor. Cei cinci mii de marinari aduşi de bolşevici de la baza din Kronstadt pentru a ocupa ultimul bastion al guvernului nu aveau curaj să atace. Lenin nu voia să deschidă Congresul Sovietelor înainte ca miniştrii să fi fost arestaţi, aşa încât delegaţii continuau să se învârtă dezorientaţi. La 6 şi jumătate după-amiaza, Milrevkom-ul a adresat cabinetului un ultimatum în care îi cerea să se predea, în caz contrar Palatul de Iarnă urmând să fie supus focului de artilerie al bateriilor navale şi al celor de pe ţărm. Miniştrii, care aşteptau sosirea trupelor de sprijin în frunte cu Kerenski, nu i-au dat nicio atenţie; purtau discuţii interminabile pe un ton apatic şi din când în când vorbeau la telefon cu prietenii sau trăgeau câte un pui de somn, fără să-şi mai scoată pardesiele. La orele 9 seara, crucişătorul Aurora a deschis focul. Neavând muniţie de război, a tras o singură salvă oarbă şi apoi a tăcut – suficient pentru a-şi asigura un loc de frunte în mitologia Revoluţiei din Octombrie. Două ore mai târziu, tunurile din fortăreaţa Petru şi Pavel au început să tragă cu proiectile de război, dar tirul era atât de imprecis încât din cele treizeci sau treizeci şi cinci de lovituri, doar două au atins palatul, provocând stricăciuni neînsemnate.

Apărătorii Palatului de Iarnă, descurajaţi de faptul că trupele de sprijin aşteptate nu mai apăreau, au început să se împrăştie. Când nu au mai întâmpinat nicio rezistenţă, forţele bolşevice au pătruns în clădire prin ferestrele deschise dinspre Ermitaj şi prin porţile de pe malul Nevei. Apoi au invadat imensa clădire, prădând şi distrugând. Iuncherii, care au rămas în palat până la sfârşit, erau gata să lupte, dar miniştrii doreau să evite vărsarea de sânge şi le-au ordonat să se predea. La orele 2:10 noaptea, cabinetul – mai puţin Kerenski – a fost arestat şi condus sub escortă la fortăreaţa Petru şi Pavel.

Cu puţin timp înainte, bolşevicii, nemaiputând amâna, deschiseseră Congresul Sovietelor, în sala de festivităţi din Smolnîi. Erau prezenţi circa 650 de delegaţi, printre care 338 bolşevici şi 98 socialist-revoluţionari de stânga. Cele două grupuri aliate controlau astfel două treimi din locuri, adică de două ori mai mult decât i-ar fi îndreptăţit rezultatele alegerilor pentru Adunarea Constituantă, ţinute trei săptămâni mai târziu. Primele ore ale lucrărilor s-au scurs în mijlocul unor dezbateri zgomotoase. Fiind în aşteptarea veştii despre căderea Palatului de lamă, bolşevicii i-au lăsat pe oponenţii lor socialişti să se perinde pe la tribună. Întrerupţi de huiduieli şi vociferări, menşevicii şi socialist-revoluţionarii au condamnat puciul bolşevic, cerând începerea imediată de negocieri cu Guvernul Provizoriu. Troţki le-a respins acuzaţiile şi solicitările, numindu-i „falimentari”, buni de azvârlit la „lada de gunoi a istoriei”.

Toate acestea se petreceau în jurul orei 1 noaptea (26 octombrie). La orele 3:10, Kamenev, numit în fruntea prezidiului, a anunţat arestarea guvernului. La orele 6 a suspendat lucrările Congresului până în aceeaşi seară.

Lenin, aflat în apartamentul unui prieten, redacta decretele cheie care urmau să fie ratificate de Congres.

Congresul s-a întrunit din nou la orele 10:40 seara. Lenin, salutat cu aplauze furtunoase, a citit decretul asupra păcii şi pe cel asupra pământului, prin care spera să obţină sprijinul soldaţilor şi ţăranilor.

Decretul asupra păcii nu era un act legislativ, ci un apel adresat puterilor beligerante, pentru negocierea imediată a unei păci fără anexiuni teritoriale şi despăgubiri, garantând fiecărui popor dreptul la „autodeterminare”. Decretul asupra pământului era preluat ca atare din programul Partidului Socialist-Revoluţionar. În locul naţionalizării pământului, cerută de programul bolşevic, se prevedea „socializarea” lui (plasarea într-un regim de asociere) – mai precis, interzicerea cumpărării şi vânzării de pământ şi trecerea lui în proprietatea comunelor ţărăneşti. Toate proprietăţile funciare, cu excepţia celor deţinute de cultivatorii-ţărani, urmau să fie expropriate fără despăgubiri.

După ce aceste măsuri au fost aprobate prin aclamaţii, organizatorii au prezentat o listă provizorie a membrilor noului guvern, sub numele de Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom). Urma să fie un guvern interimar, care să funcţioneze până la întrunirea Adunării Constituante. Iniţial, Lenin refuzase un post în cabinet, preferând să rămână în culise, ca preşedinte de facto al Comitetului Central al Partidului Comunist, însă colegii lui nu au acceptat, obligându-l să-şi asume responsabilitatea loviturii de stat, declanşată în mare măsură la insistenţele lui. Toţi comisarii erau membri ai Partidului Bolşevic şi se supuneau disciplinei acestuia. Lenin devenea preşedinte al Consiliului. A. I. Rîkov prelua portofoliul internelor, iar Troţki pe acela al afacerilor externe. Stalin primea postul, nou creat şi destul de puţin important, de comisar pentru problemele naţionalităţilor. Vechiul Ispolkom era dizolvat şi înlocuit cu unul nou, prezidat de Kamenev şi numărând 101 membri, din care 62 erau bolşevici şi 29 socialist-revoluţionari de stânga. Decretul de înfiinţare a Sovnarkomului stabilea că acesta se subordona Ispolkomului.

Lenin i-a asigurat pe delegaţi că toate deciziile Consiliului urmau să fie supuse ratificării Adunării Constituante, care avea să le poată respinge sau modifica. Alegerile pentru Constituantă urmau să aibă loc la data stabilită de fostul guvern, 12 noiembrie. Încheindu-şi