De fapt, totul a început cu circa o săptămână înainte de data de 24. Ca întotdeauna, Liesel cotrobăia prin gunoaie după ziar pentru Max Vandenburg. Se întinse după unul şi îl împături sub braţ. După ce i-l aduse lui Max şi el începu prima lectură, tânărul îi aruncă o privire şi indică spre o imagine care se afla pe prima pagină.

– Nu este el cel căruia îi duci rufele spălate şi călcate?

Liesel se îndepărtă de perete. Scrisese cuvântul „argument” de şase ori, lângă desenul lui Max cu norul ca o funie şi soarele care picura. Max îi înmână ziarul şi ea confirmă:

– El e.

În articol, Heinz Hermann, primarul, era citat spunând că, deşi războiul avea o evoluţie splendidă, cetăţenii din Molching, ca toţi nemţii responsabili, ar trebui să ia măsuri adecvate şi să se pregătească pentru posibilitatea unor vremuri mai grele. „Nu ştim niciodată, afirma el, ce gândesc inamicii noştri sau cum vor încerca să ne slăbească forţele.”

O săptămână mai târziu, cuvintele primarului au dat roade amare. Liesel, ca întotdeauna, apăru pe Grande Strasse şi citi din Omul care fluiera, pe podeaua bibliotecii primarului. Soţia primarului nu a dat semne de anormalitate (sau, să fim sinceri, nu a arătat semne de anormalitate suplimentară) până când nu a venit vremea de plecare.

De data aceasta, când i-a oferit lui Liesel Omul care fluiera, a insistat ca fata să o ia.

– Te rog! Aproape că implora. Îi întindea cartea pe care o ţinea strâns în mână. Ia-o. Te rog, ia-o!

Liesel, surprinsă de stranietatea femeii, nu a putut suporta să o dezamăgească din nou. Cartea cu coperte cenuşii şi pagini îngălbenite ajunse în mâna ei şi fata se îndepărtă pe coridor. Tocmai când era pe cale să întrebe de hainele de spălat, nevasta primarului îi oferi o ultimă privelişte a tristeţii înveşmântate într-un halat. Deschise un dulap cu sertare şi scoase un plic. Vocea, asprită din cauza nefolosirii, aproape că tuşi cuvintele:

– Îmi pare rău. Este pentru mama ta.

Liesel încetă să respire.

Deveni brusc conştientă de cât de goale îşi simţea picioarele în pantofi. Ceva îi fremăta în gât. Tremura. Când, în final, întinse mâna şi luă plicul, auzi sunetul ceasului din bibliotecă. „Ceasurile de perete nu fac un sunet care să semene măcar puţin a tic-tac”, realiză ea cu amărăciune. Se auzea mai mult ca un baros lovind metodic pământul. Era sunetul unui mormânt. „De-ar fi al meu gata acum”, se gândi ea – pentru că, în acel moment, Liesel Meminger îşi dorea să moară. Când ceilalţi au renunţat la serviciile mamei sale nu a durut atât de mult. Existau întotdeauna primarul, biblioteca şi legătura ei cu soţia lui. De asemenea, asta era ultima, ultima speranţă care dispărea. De această dată, părea cea mai mare trădare.

Cum putea să o mai privească în ochi pe mama?

Acei bănuţi o ajutaseră totuşi pe Rosa. O mână de făină în plus. Puţină untură.

Ilsa Hermann murea şi ea acum – de nerăbdare să scape de Liesel. Liesel îşi dădea seama de asta din felul în care îşi strângea mai tare halatul. Stângăcia amărăciunii încă o făcea să rămână în apropierea fetei, dar era clar că voia să se termine odată.

– Spune-i mamei tale, vorbi din nou. Vocea ei îşi revenea acum şi o propoziţie se transformă în două. Că ne pare rău.

O îndrumă pe fată spre uşă.

Liesel o simţea în umeri. Durerea, impactul respingerii definitive.

„Asta e? întrebă în sinea ei. Pur şi simplu, mă dai afară?”

Încet, ridică sacoşa goală şi se îndreptă spre uşă. Odată ajunsă afară, se întoarse şi o privi pe soţia primarului pentru a doua şi ultima oară în acea zi. O privi în ochi cu o mândrie aproape sălbatică.

– Dankeschön, zise ea şi Ilsa Hermann zâmbi inutil, învinsă.

– Dacă vrei vreodată să vii să citeşti, minţi femeia (sau astfel percepu fata cuvintele, în şocul ei, întristată), eşti bine-venită.

În acel moment, Liesel fu uimită de lăţimea cadrului uşii. Era atât de mult spaţiu! De ce aveau oamenii nevoie de atâta spaţiu ca să intre pe uşă? Dacă Rudy ar fi fost acolo, i-ar fi spus că e o proastă – era pentru a-şi băga toate lucrurile înăuntru.

– La revedere, zise fata şi încet, neîndurător, uşa a fost închisă.

Liesel nu a plecat.

Vreme îndelungată, a stat pe trepte şi a privit Molchingul. Nu era nici cald, nici rece, iar oraşul nemişcat se vedea clar. Molching era într-un borcan.

Deschise scrisoarea. În ea, primarul Heinz Hermann puncta cu diplomaţie motivele pentru care trebuia să renunţe la serviciile Rosei Hubermann. În cea mai mare parte, explica faptul că ar fi fost un ipocrit dacă n-ar fi renunţat la propriul lux, în timp ce îi sfătuia pe alţii să se pregătească pentru timpuri mai grele.

Când, în cele din urmă, se ridică şi se îndreptă spre casă, avu un alt şoc când văzu semnul STEINER – SCHNEIDERMEISTER din strada München. Tristeţea o părăsi şi fu copleşită de furie.

– Nenorocitul ăla de primar, şopti ea, femeia aia patetică.

Faptul că veneau vremuri mai grele era cu siguranţă cel mai bun motiv să o păstreze angajată pe Rosa, dar nu, au concediat-o. „În orice caz, a decis ea, puteau să-şi spele şi să-şi calce singuri blestematele de rufe, aşa cum făceau oamenii normali. Ca oamenii săraci.”

Strânse şi mai tare în mână Omul care fluiera.

– Aşa că îmi dai cartea, zise fata, de milă – ca să te simţi tu mai bine…

Faptul că acea carte îi fusese oferită şi altă dată nu conta prea mult.

Se întoarse din drum aşa cum mai făcuse înainte şi porni grăbită înapoi spre Grande Strasse numărul 8. Tentaţia de a alerga era imensă, dar se abţinu, ca să aibă destul timp să-şi aleagă cuvintele.

Când sosi, fu dezamăgită că primarul nu era acolo. Nicio maşină nu era parcată grijuliu la bordură, ceea ce probabil că era un lucru bun. Dacă ar fi fost, nu se poate spune ce i-ar fi putut face în acest moment al înfruntării săraci versus bogaţi.

Urcând