în iarbă cu faţa în jos. Stătu acolo singur, aşteptând spargerea căluşului, care părea să nu se mai termine. Strigătele animalice ale lui Abreau, ţipetele şi râsetele ascuţite spintecau aerul până departe, iar printre ele, neîncetat, ritmul clopoţeilor, chemarea încordată a căluşarilor, hăp-şa! uneori istovită şi lungă, hăp-şa şi mereu în tactul rigid şi intens al viorilor. Când în sfârşit muzica încetă şi se auziră strigătele de astă dată răzleţe, hăp! hăp! Birică sări în picioare. Viorile însă începură din nou. Uitase că după căluş flăcăii şi fetele jucau şi ei horele lor mai domoale.

  Se întinse la loc în iarbă din nou mohorât şi înverşunat, dar deodată tresări. Polina deschidea poarta grădinii şi se apropia. Nu mai arăta veselă, dar nici nu se putea spune că ar fi îngrijorată de ceva. Se apropie totuşi cu sfială de flăcău şi când se opri îi dădu bună ziua.

  — Bună ziua, Birică! îi spuse şi avu o sticlire ciudată în ochi, când îl văzu cum arăta şi cum stătea întins în iarbă.

  Birică se ridică încet şi se dădu după copac. Polina veni după el. Se uita la el drept, cam de sus şi aştepta.

  — Ce e, Birică? îl întrebă.

  Era frumoasă, cum stătea înaintea lui cu faţa aproape. Avea un obraz alb, bărbia rotundă şi curată. Încă de tinere unele fete aveau pe chipul lor ceva muieresc. Polina nu avea, şi nici nu se vedea că va avea curând, cu toate că împlinea douăzeci de ani. De obicei ţinea pleoapele peste ochi şi numai Birică îi cunoştea privirea vie, strălucitoare, umbrită totuşi de ceva tainic care nici ea nu părea să ştie ce ascunde. Acum se uita la el cu privirea aceea.

  — Ce vreai, Birică? îl întrebă ea din nou şi arăta parcă grăbită să se întoarcă la căluş.

  — Va să zică, Polino, eu fluier la tine şi tu îl trimiţi pe tac-tău să mă înjure! spuse Birică întunecat.

  Polina nu răspunse şi nu se clinti.

  — Te măriţi, ai? spuse el, de astă dată cu un glas tărăgănat de încordare şi ameninţare. Dumnezeul tău că n-am ştiut eu cine eşti! exclamă el acum cu o durere vie şi se uită la ea crunt, gata s-o plesnească.

  Ea nu se feri, ceea ce îl făcu pe flăcău să se abţină:

  — Şi nu puteai să-mi spui mai dinainte? Să-mi fi spus că nu-ţi mai place şi te…

  — Păi, ţi-am spus, zise fata.

  — Când?

  — Joi după Paşti!

  „Joi după Paşti” era o batjocură, adică niciodată. Ea îi spusese totuşi ceva atunci la început când el adusese vorba de însurătoare.

  — Joi după Paşti, nu ţii minte? repetă ea batjocoritor. Şi pe urmă ce, trebuie să-ţi spun ţie cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.

  Birică o plesni peste faţă cu toată puterea. Ea ţipă înăbuşit şi îşi duse braţele la ochi, dar nu se clinti din fata lui. Fiindcă el nu mai dădu, îşi descoperi ochii. Ardeau.

  Birică o văzu şi rămase nemişcat sub privirea ei, sumbru şi necruţător. Dar ea nu clipea şi o umbră de spaimă şi un fulger de bucurie licăriră în privirea lui.

  — Ei, te-ai răcorit?! murmură fata. Birică înghiţi greu de câteva ori. Gâfâia.

  — Hai, Birică, nu fi supărat! repetă fata, de astă dată cu sfială şi teamă. Nu fi supărat pe mine, că mi-a fost frică de tata şi d-aia n-am ieşit. Eu credeam că tata ştie de tine, dar el a aflat abia alaltăieri… Stai să vezi cum s-a întâmplat…

  — De ce nu mi-ai trimes vorbă? o întrerupse Birică mânios. Să mă fac eu de râsul lumii la poarta voastră!

  — Birică! se rugă Polina cu o voce diferită de a lui, şoptită şi fierbinte, şi el începu s-o asculte posomorât şi îmblânzit, pe chip cu o expresie care arăta, înainte ca el să fi ştiut, că se afla din nou sub puterea simţirii care o stăpânea şi pe ea.

  Era glasul ei cunoscut, glasul ei care îi aprinsese inima. Surorile lui, care îi ceruseră să fie necruţător cu ea, nu cunoşteau acest glas, iar părinţii ei, care vroiau s-o mărite cu altul, nici ei nu-l cunoşteau.

 Chapter 29

 

  Tudor Bălosu cel puţin nici nu se gândea în clipa aceasta la ea. Pentru el măritişul Polinei se şi terminase. Stan Cotelici avea douăzeci de pogoane de pământ şi hotărâse în mintea lui – deocamdată nu ştia nimeni de acest lucru – să-şi mărite fata fără zestre şi anume cu obligaţia scrisă din partea ginerelui că renunţă la ea, ceea ce însemna la urma-urmei înzestrarea pe socoteala ginerelui, lucru greu de înfăptuit, dar acum nu se gândea la asta. În timp ce căluşarii jucau şi lumea se înghesuia în curtea lui mică, Tudor Bălosu constata încă o dată că locul din spatele casei lui Moromete îi trebuia ca aerul. Nu se mai gândea nici la Boţoghină, socotea afacerea încheiată, se întreba mereu ce anume ar fi de făcut să pună mâna pe locul Moromeţilor şi nu vedea nimic şi ura împotriva lui Moromete creştea în el în aşa fel încât îşi dădea seama că această ură nu se va opri până ce nu-şi va împinge curtea până sub casa acestuia.

  Starea aceasta nu-l părăsi până seara, şi la masă abia băgă de seamă că Polina întârzia de la căluş. După masă însă, cineva, o muiere, strigă la poartă şi îi spuse Aristiţei că a auzit că Birică ar fi furat-o pe Polina. „Aşa o fi?” se interesă muierea. Aristiţa răspunse de formă că astea sunt vorbe, dar se întoarse în casă înspăimântată şi îi spuse bărbatului ei care, auzind, scoase un răcnet de furie. Victor înjură de astă dată fără nici o eleganţă şi strigă: „Hai, tată!” şi ieşiră amândoi din curte cu ciomege groase în mâini.

  Nici nu se gândeau că Polina ar