rurale, agrare şi ortodoxe şi, astfel, potrivit unora, să nu-şi trădeze propria identitate. Cei care propuneau o a treia cale îi asigurau pe români că tot ce era mai bun în stilul lor tradiţional de viaţă avea să se păstreze şi le sugerau totodată că aveau să se bucure şi de progresul social şi economic general al Europei. La fel ca în perioada antebelică, toate aceste probleme i-au atras pe politicienii şi pe gânditorii sociali de diferite convingeri ideologice într-o cursă intelectuală care, în entuziasmul şi disperarea sa, a surprins esenţa perioadei interbelice. Marea dezbatere

Intelectualii care au dezbătut viitorul curs al ţării lor erau împărţiţi în două grupuri mari, europenişti şi tradiţionalişti, la fel ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cel dintâi grup trata România ca făcând parte din Europa şi insista că aceasta nu poate alege decât calea progresului economic şi social pe care o urmase deja Occidentul urbanizat şi industrializat. Tradiţionaliştii, pe de altă parte, subliniau caracterul agrar al României şi căutau modele de dezvoltare bazate pe moştenirea socială unică, de lungă durată a ţării. Afinităţile ambelor grupuri cu curentele de gândire antebelice sunt frapante, dar nu surprinzătoare, deoarece se inspiră din plin din viziunile agrare şi industriale mai vechi ale României viitoare. Cu toate acestea, gândirea lor era originală faţă de cea a strămoşilor lor intelectuali, deoarece reinterpretau locul României în Europa în lumina propriei experienţe şi a aşteptărilor pe care le aveau de la secolul XX.

Europeniştii, deşi abordau dezvoltarea din diverse perspective, împărtăşeau totuşi opinii similare cu privire la istoria modernă a României şi la locul ei în Europa. Două figuri se evidenţiază : criticul literar Eugen Lovinescu şi economistul şi sociologul Ştefan Zeletin. Pentru prima oară în literatura ştiinţifică, cei doi şi-au propus o cercetare amplă a cauzelor naşterii României moderne. Amândoi au asociat procesul cu introducerea capitalismului de tip occidental în principatele române şi au considerat că Revoluţia de la 1848 şi Constituţia din 1866 fuseseră hotărâtoare pentru supravieţuirea ţării. Însă Lovinescu a descoperit forţa motrice a schimbării în idei, în vreme ce Zeletin a subliniat cauzele economice şi sociale. Cu toate acestea, cei doi erau de acord că „occidentalizarea” era o etapă istorică necesară pe care fiecare ţară trebuia să o parcurgă şi nu se îndoiau că influenţele din afara Europei, şi nu forţele interne, fuseseră principalul catalizator al apariţiei României moderne.

Eugen Lovinescu (1881-1943), cel mai influent critic literar al vremii, a găsit originile României moderne în prima jumătate a secolului al XIX-lea, în primele contacte culturale şi intelectuale masive cu Europa Occidentală. În lucrarea sa în trei volume Istoria civilizaţiei române moderne (1924-1926) el a tratat această întâlnire ca pe o luptă între sistemul de idei occidental şi cel autohton. Cel dintâi a avut câştig de cauză, susţinea el, deoarece elitele din Moldova şi Ţara Românească considerau că Europa era superioară Răsăritului. Drept urmare, aceste elite şi-au propus să elimine decalajul enorm pe care îl percepeau între ele însele şi Vest prin adoptarea instituţiilor, eticii şi metodelor acestuia, în acord cu ceea ce Lovinescu numea „sincronism”. Pentru el, această „lege” era cheia înţelegerii relaţiei dintre România agricolă, patriarhală, pe de o parte, şi Occidentul industrial, urban, pe de altă parte. Drept urmare, cei inferiori îi imitau pe cei superiori, popoarele subdezvoltate – pe cele mai avansate şi satul – oraşul. La început se desăvârşea imitaţia. Era superficială şi neselectivă, dar mai târziu, la maturitate, era transformată în adaptarea aspectelor considerate necesare şi superioare, etapă în care, după Lovinescu, România ajunsese în anii 1920.

Ştefan Zeletin (1882-1934), filosof materialist, insista că soarta României era strâns legată de cea a capitalismului occidental. Cea mai influentă lucrare a sa, Burghezia română : originea şi rolul ei istoric (1925), oferea o interpretare economică a „occidentalizării” României ce completa şi echilibra analiza lui Lovinescu cu privire la aspectele intelectuale şi culturale ale procesului. Zeletin a încercat să arate că România modernă era produsul schimbărilor economice fundamentale generate de introducerea capitalului vest-european după Tratatul de la Adrianopol (1829), care eliberase principatele române de efectele sufocante ale îndelungatului control otoman asupra comerţului lor. Apoi a arătat cum din procesele de transformare economică s-a născut o burghezie autohtonă, o clasă despre care era sigur că avea să călăuzească ţara prin toate etapele succesive ale modernizării.

Europeniştilor li se opuneau grupuri şi indivizi care căutau modele pentru viitorul României în trecutul autohton, real sau închipuit. Termenul „tradiţionalişti” îi descrie cu acurateţe, însă aceştia aveau păreri diferite despre ceea ce era cu adevărat tradiţia românească. În general, aceştia împărtăşeau credinţa în caracterul predominant rural al dezvoltării istorice române şi se opuneau cu fermitate importurilor culturale şi instituţionale „anorganice” din Vest. Cu toţii se inspirau din curentele de idei care fuseseră în prim-plan în viaţa intelectuală europeană în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului XX. Probabil pare paradoxal că datorau atât de mult gândirii vest-europene, dat fiind că erau înclinaţi să respingă instituţiile economice şi politice occidentale.

Dintre toate curentele tradiţionaliste din perioada interbelică, niciunul nu a avut o mai mare influenţă asupra vieţii intelectuale şi culturale decât cel promovat de fondatorii revistei literare Gândirea. Gândiriştii, cum au ajuns să fie cunoscuţi, erau atraşi de gândirea speculativă, de experienţele mistice şi religioase şi de spiritualitatea primitivă a folclorului şi erau dornici să-şi exprime ideile într-un limbaj cu totul modern.

Nichifor Crainic (1889-1972) a reprezentat unul dintre cele două mari curente din cercul gândiriştilor. Susţinător neclintit al valorilor nativiste, Crainic era alarmat de ceea ce percepea ca fiind declinul moral şi spiritual al societăţii româneşti începând din secolul al XIX-lea. Dorea să inverseze această tendinţă prin revenirea la „valorile autentice” ale spiritului românesc, adică la învăţăturile ortodoxiei răsăritene. Accentuarea spiritualităţii ortodoxe i-a diferenţiat autohtonismul de sămănătorim şi poporanism, care subliniaseră mijloacele