— Pentru mine, este doar o pată neagră mare, spuse Warvia.

— Sunt trei, spuse Buciuma. Cel de sus…

— E mai mare decât ceilalţi. Suliţa este la fel de groasă ca piciorul meu şi cea care nu are vârf, se termină chiar în acoperiş. Este o conductă pentru putere. Îmi pare rău, Şefa.

— Flup! Nu e o conductă de apă? Desigur că nu, aveau apă în cantităţi nelimitate. Perfect. Vom căuta mai întâi în partea de sus, pentru că este mai uşor. Să-l punem pe Tegger să ne arate ce-a aflat. Apoi să ne uităm în locurile unde el n-a făcut-o.

Warvia nu-i lăsă să-l scoale pe Tegger.

— Şefa, ţi-a arătat tot ce ştia!

Harpster şi Buciuma se retrăseseră mai devreme. Nimeni nu se aştepta ca Demonii să ghicească unde plasase întrerupătoarele de lumină o specie hominidă străină!

Ceilalţi războinici se răspândiseră prin oraş. Valavirgillin tăie o bucată din ţesătura lui Louis — până nu demult un secret nepreţuit —, în mai multe fâşiuţe, pe care le împrăştie ca pe nişte confetti. Se apucară să meşterească la cutiile şi întrerupătoarele pe care Tegger le arătase şi, în cele din urmă, reuşiră să lumineze oraşul, până ce acesta ajunse să rivalizeze cu lumina zilei filtrată de nori.

Fâşii de un gri strălucitor duceau de la acoperişurile colorate în acelaşi gri strălucitor în jos, pe latura clădirilor. Câţiva din grup urmară aceste linii, până în porţiunea unde se adunau. Când Twuk o aduse pe Valavirgillin să vadă, ea descoperi o gaură lângă centrul oraşului, la fel de largă cât piciorul unui Demon. Adună urmele de praf pe care le găsi înăuntru şi îşi mirosi degetele. Nu putea fi sigură că era vorba de supraconductori dezintegraţi, dar nu se îndoia de ceea ce găsise.

Nu-i plăcea ceea ce avea să urmeze, dar nu avea încotro. Canalul putea fi cam de două zecimi din înălţimea unui om. Vala tăie tot ce-i mai rămăsese din ţesătura lui Louis Wu în fâşii, le legă între ele, apoi prinse şnurul rezultat de o ieşitură a peretelui şi îl coborî în gaură până la capăt.

Ce atinsese, acolo jos, la capătul suliţei statuii? Putea fi o linie de putere neîntreruptă. Oricum făcuse ce-i stătuse în puteri… Acum se folosea de crengi uscate ca să mute celălalt capăt al sforii ei acolo unde se întâlneau toate canalele legăturilor colorate în gri argintiu. Porţiunea aceea era netedă. Nu exista nici o proeminenţă de care să-şi prindă sfoara, dar putea să o fixeze sub un bloc de piatră pe care numai trei Giganţi ai Ierbii îl puteau ridica.

Norii se îndesiseră şi începuse să plouă. Exploratorii înduraseră cât putuseră, apoi reveniseră în zona docului. Toţi priveau spre Strada Rampă. Giganţii Ierbii au fost ultimii care renunţară. Ceilalţi le povesteau ce descopereau, dar şi Giganţii Ierbii trebuiau să ia seama. Cuibul din Umbră rămânea în întuneric.

16. REŢEAUA SPIONILOR

O umbră traversase lumina şi căzuse peste pleoapele lui închise.

Tegger era pe punctul de a se trezi, astfel încât putea să se bucure de căldură, relaxare, de sentimentul că spatele lui Warvia îi apasă pieptul şi burta, de mirosul părului ei. Dacă s-ar fi trezit de-a binelea, foamea i-ar fi năpădit din nou gândurile.

Foame. Cum o va hrăni el pe Warvia? Păsările carnivore se împrăştiaseră, din cauza zgomotului, fumului de alcool şi actelor de eroism. Existau Vampirii — se ruşina din cauza acelei amintiri bolnave —, dar ce se mai găsea pe aici pentru Roşii carnivori?

Alungă Vampirii. Coboară. Vânează.

În lumina zilei, toate umbrele erau verticale. Pesemne că se înnoptase şi lumina venea din zona docului. Atunci cine s-ar plimba noaptea? Tegger deschise ochii.

Două spinări îmblănite se profilau în lumină, aşa cum se îndepărtau pe Strada Centură.

Tegger se sculă de lângă Warvia. Găsi o pătură şi o acoperi. Harpster şi Buciuma cotiseră pe Strada Amfiteatru. Tegger se luă după ei mergând tiptil.

Demonii erau de felul lor secretoşi; dar Roşii erau buni urmăritori.

Oamenii Nopţii mergeau înainte, înconjuraţi de strălucirea luminii artificiale. Restul echipajului Valei găsise întrerupătoarele pe care el nu le observase. Noaptea era elementul lor, dar în noaptea asta Demonii erau pe jumătate orbiţi. Îi deranja atât de mult? Ei se bazau în mai mare măsură pe miros.

Casele situate de-a lungul Străzii Amfiteatru erau încremenite. Existau acolo suficiente ascunzători. Tegger se pitea în spatele maselor solide, copacilor, zidurilor, rămânând mai în urmă. Unde erau acum Demonii?

Tocmai ieşeau printr-o fereastră făcută ţăndări, şuşotind uşor pe limba lor. Tegger găsise o întreagă familie de schelete în acea casă. Mirosiseră Demonii cadavre? N-ar fi găsit nimic în afara oaselor.

Ajunşi în capul Străzii Amfiteatru, intrară în sala de banchet sub formă de bol. „Nici acolo nu era nimic pentru ei”, îşi aminti Tegger. Îi aşteptă într-un bazin gol — ochii lui abia îi depăşeau marginile.

Cei doi ieşiră şi îşi continuară explorarea în umbră. Vârful Oraşului, coşul, era încă în întuneric. O să se suie pe el ca să-şi privească domeniul? Dar, în timp ce Tegger se furişa pe Strada Amfiteatru, nu remarcă umbrele urcându-se spre cer. Deveni, însă, mult mai prudent.

Sunetul pe care-l auzi apoi era tare. De metal contorsionat.

Se căţără pe o scară şi privi peste vârful unui rezervor pentru depozitarea chimicalelor, umbra sa pierzându-se într-un labirint de conducte.

Demonii se aflau la baza coşului. Era prea întuneric pentru a vedea ce fac acolo. Auzea doar cum era tăiată ritmic o cărămidă. Sunet de fierăstrău. Sări de pe scară şi începu să se furişeze cât mai aproape.

Nu căutau hrană. Atunci ce? Tocmai se iţise din spatele unui perete radiator, când Buciuma îl prinse de încheietura mâinii.

Foarte atent, nu duse mâna după sabie.

— Sunt Tegger, şopti el.

— Este Tegger! strigă Buciuma. Îi zâmbi amabilă şi continuă:

— Ai dormit şi n-ai de unde să ştii. Valavirgillin este sigură că trebuie să existe lămpi îndreptate spre structura de sub noi. Este nevoie doar să fie aprinse, şi noi credem asta, dar întrerupătoarele sunt acolo jos.

— Cum, în fântână?

— Fântână, scenă, birouri, platformă pentru discursuri.