— Probabil că doreau, de asemenea, să ajungă jos de aici, spuse Harpster.

Ajunsese lângă ei fără nici un zgomot. Demonii puteau să dea lecţii Păstorilor Roşii în privinţa felului cum se urmărea o pradă.

— Am crezut că putem să găsim o scară, ceva pentru oameni, pentru Vizitatori. Rampa nu este…

— Rampa este pentru vehicule. Oamenii s-ar fi simţit ameninţaţi, completă Buciuma.

— Deci, căutăm o scară de-a lungul coşului, pentru că ştim deja că este destul de adânc dar Buciuma a avut o idee mai bună.

— Coşul ăsta coboară până la un cuptor, spuse Tegger.

— Coboară la toate cuptoarele din oraş. Leagă totul, de pe toate laturile, începând de jos. Am cercetat.

Harpster zâmbii cu toţii dinţii săi laţi.

— Vii? Sau preferi să ne urmăreşti?

— Nu este prea multă veselie pe aici şi nici prea multă distracţie pentru un Roşu flămând.

— Pe asta ai rezolvat-o. Ai mâncat…

— Vino, deci, spuse grăbită Buciuma, o să te distrăm noi!

Ea se îndreptă spre locul de banchet, departe de coş. Mâna sa îi prinsese încheietura lui Tegger cu o putere impresionantă.

— Eu ştiu ce am mâncat, spuse Tegger.

— Da, dar cui ai vrea să-i spui? Perechii tale?

— Da.

Buciuma se opri în uşă.

— Adevărat?

— Desigur, trebuie să-i spun Warviei.

— Patru Vampiri erau pe rampă, interveni Harpster. Ai ucis trei. Femeii i-ai rupt toţi dinţii, ai rishat cu ea, apoi i-ai tăiat o bucată de muşchi. Este clar că trebuie să-l fi mâncat.

— Vedeam vehiculele sub mine înaintând în umbră, spuse Tegger. Trebuia să mă duc pe rampă să aduc lumină pentru conducători. Mirosul m-a înnebunit, m-a înnebunit şi foamea şi am făcut lucruri nebuneşti. Dar tot am reuşit să arunc torţele şi combustibilul.

În cele din urmă, Harpster fu cel ce renunţă, se întoarse şi porni mai departe.

În timp ce urcau treptele înalte, răsturnară o masă sau două. Demonii nu se dovedeau prea agili aici.

— După ce Şefa a spus asta despre lumini, continuă Buciuma, m-am tot gândit ce altceva mai vroiau acolo jos. Cred că este vorba de hrană.

Harpster trecu dincolo şi-i aşteptă şi pe ceilalţi să-l ajungă din urmă. Marea încăpere se dovedi a fi înăbuşitor de caldă.

— Nu atingeţi nimic, se grăbi să-i avertizeze Tegger. Ar fi trebuit să le închid.

— Dacă poţi să-ţi aminteşti care nu sunt lumini… interveni Buciuma. Tegger dădu afirmativ din cap. Începu să desfacă firele din ţesătura Valei, de pe butoanele perechi, oprind fulgerele şi scânteile de puterea soarelui.

— Oamenii lucrau jos, sub noi, în birouri, spuse Harpster. Oamenii stăteau într-un arc în jurul scenei. Oamenii priveau cascada. Nu flămânzeau ei cu toţii? Pe omnivori îi apucă destul de des foamea.

— Poate nu chiar omnivori. Ceilalţi hominizi, este posibil, completă Buciuma. Poate că existau relaţii diplomatice.

— Mi se pare un circuit prea lung, fu de părere Tegger. Hrana era prinsă jos, pe pământ, era ridicată, crescută, livrată de la ferme. Ce mai urma? Frigerea, tăierea, amestecarea cu mirodenii? Perfect. Dar de ce să o care aici, numai pentru a o trimite înapoi jos? Buciuma oftă.

— Roşul are dreptate.

— Exact. Iar noi n-am găsit nimic, dar lumina este flup de îngrozitoare aici, spuse Harpster. Vezi dacă mai poţi descoperi ceva.

Deschise o altă uşă.

Era camera depozit pe care Tegger o mai explorase mai devreme. Luminile străluceau pe plafon. Tegger găsise uşiţe şi sertare la toate nivelurile, uşi cât braţul şi chiar mai mici, dar nu le lăsase deschise cum erau acum. Întreaga caravană a lui Vala trebuie să fi trecut pe aici.

Zonele de depozitare se găseau mai mult în spatele uşiţelor. Plante uscate de diferite feluri, unele acoperite cu ciuperci…

— Culegătorii şi Giganţii Ierbii, interveni Harpster, au găsit câteva rădăcini uscate aici, nu mai mult. Dar luminile sunt prea strălucitoare, iar dacă le stingem este ca şi cum ne-am îngropa de vii.

— Harpster, poţi să vezi în întuneric?

— Oamenii Nopţii pot vedea noaptea. La lumina Arcadei. Chiar şi pe o ploaie torenţială, pentru ei nu este negru complet.

Nici una dintre aceste uşiţe nu era suficient de mare, nici măcar pentru un Culegător.

— Aţi mai găsit şi alte uşi?

— Nici una de mărimea unui om.

— Dar Oamenii Agăţători? întrebă o voce dulce. Tegger tresări. Era Warvia.

Privea în jos la ei de pe un perete de cutii.

— Warvia! Unde ai fost, strigă el. Ea râse încântată.

— În spatele tău, de când ai părăsit docul. Când prada ta s-a oprit, am făcut o baie într-un bazin, ca să mă apropii şi mai mult.

— Fii prudentă, interveni Harpster. Noi avem simţul mirosului mai dezvoltat decât vă închipuiţi. Deci, te putem invita în jocul nostru încurcat?

Warvia sări lângă ei. Pe spate purta unul dintre arzătoarele cu alcool ale lui Valavirgillin.

— Am auzit o bună parte din el şi am descâlcit ceva. Veniţi să vedeţi!

— Te urmăm.

Warvia îi conduse înapoi la căldură.

— Ştiţi, spuse ea, probabil că materia primă pentru hrană venea de la docuri, în sus, pe alei. Orice i-ar fi făcut aici, era implicată ceva chimie, şi nimeni dintre noi nu ar fi mâncat aşa ceva. Dar dacă hrana trebuia să fie trimisă şi jos, asta se făcea numai în cantităţi mici.

— Serios? întrebă Buciuma surprinsă. De ce? Warvia se plimba printre mese, suprafeţe încinse şi uşi.

— Priviţi un spectacol. Sau jucaţi jocuri de dominare pentru mari sume de bani, sau pentru drepturi asupra apei ori de păscut. Sau Thurlul vostru vă vorbeşte despre viitorul tribului. Jos vă vine masa, dar este o jumătate de weebler. Este arsă până la negru pe afară şi albă şi uscată în interior, exact cum vă place, şi este suficientă să hrănească douăzeci de oameni, dar acolo sunteţi douăzeci şi şase! Ce faceţi?

„Pregătise asta numai după ce aflase răspunsul”, gândi Tegger. Îi plăcea enorm să dramatizeze.

— Te lupţi pentru porţia ta. Sau încerci să o împărţi egal, dar alţi şase dintre voi încearcă şi ei. Aţi uitat de spectacol sau de accentele discursului. Actorii, sau Thurl, se înfurie. Dar dacă jos ajung