La Moscova, preluarea puterii s-a dovedit mult mai dificilă. Forţele proguvernamentale, alcătuite în majoritate din militari-cadeţi şi studenţi, au capturat Kremlin-ul. În loc să profite de avantajele situaţiei, Comitetul Siguranţei Publice, condus de primarul Moscovei, a iniţiat însă negocieri cu bolşevicii, pe care i-a salvat astfel de la o înfrângere aproape sigură. În timpul celor trei zile de armistiţiu declarat, Milrevkom-ul a strâns întăriri şi, la miezul nopţii de 30 octombrie, a atacat. În dimineaţa zilei de 2 noiembrie, guvernul a ordonat trupelor sale să depună armele.

În alte oraşe ale Rusiei, desfăşurarea evenimentelor a urmat scenarii dintre cele mai diferite, rezultatul confruntărilor fiind decis de forţa şi hotărârea taberelor în conflict. (în mediul rural, puciul din octombrie nu a avut pentru moment niciun fel de impact, în afară de intensificarea confiscărilor de pământ; primele efecte aveau să se facă simţite abia în cursul verii lui 1918.) în unele oraşe, bolşevicii şi-au unit forţele cu socialist-revoluţionarii şi menşevicii, proclamând „puterea sovietelor”; în altele, şi-au înlăturat rivalii socialişti şi au preluat singuri puterea. La începutul lunii noiembrie, noul guvern controla deja inima fostului imperiu, Rusia propriu-zisă – sau în orice caz oraşele de pe teritoriul acesteia. Provinciile de graniţă şi satele rămâneau deocamdată în afara influenţei lui.

Stratagema bolşevicilor de a înfăptui lovitura de stat în numele sovietelor a făcut ca foarte puţini să realizeze adevărata ei semnificaţie. Impresia generală era că Sovietul, partenerul cel mai puternic în sistemul puterii duale creat în februarie, îşi asumase în mod oficial întreaga responsabilitate şi că situaţia rămăsese în esenţă aceeaşi. Această impresie era întărită de faptul că noua autoritate se autointitulase tot Guvern Provizoriu. În textul original al declaraţiei din 25 octombrie, care anunţa demiterea cabinetului Kerenski, Lenin scrisese iniţial „Trăiască socialismul!”, dar ulterior s-a răzgândit şi a tăiat aceste cuvinte, probabil pentru a sublinia (pentru moment) ideea de continuitate. Cuvântul socialism avea să fie folosit în mod oficial pentru prima oară într-un document redactat de Lenin la data de 2 noiembrie. În perioada care a urmat puciului, rubla a pierdut jumătate din valoarea ei în raport cu dolarul american, dar cursul acţiunilor la Bursa din Petrograd s-a menţinut stabil. Nici chiar cei bogaţi nu au intrat în panică.

Căderea vechiului Guvern Provizoriu nu a stârnit prea multe regrete: martorii oculari relatează că populaţia a reacţionat la acest eveniment cu o indiferenţă absolută. Omul de pe stradă părea să nu fie interesat cine deţine puterea, fiindcă lucrurile nu puteau să meargă mai rău decât mergeau deja.

Regimul pe care l-a creat Lenin după venirea lui la putere nu semăna cu niciunul dintre cele care existaseră vreodată. Lumea cunoscuse o mare varietate de sisteme de guvernare, de la cel al autoguvernării colective până la cel autocratic, însă regimul instaurat în Rusia după 1917 nu se încadra în niciunul dintre modelele cunoscute. Era un sistem de putere duală: o dictatură extrem de autoritară exercitată de un organism privat, „partidul”, care dirija din umbră sovietele, reprezentante ale autoguvernării populare. Sistemul se preta la fel de bine ţelurilor extremei stângi, ca şi celor ale extremei drepte. Neexistând niciun precedent, lumea a avut nevoie de un număr de ani pentru a-i înţelege adevărata natură. Doar după ce fasciştii şi naziştii au împrumutat metodele politice ale comuniştilor, punându-le în slujba propriilor interese, conceptul de totalitarism a început să fie utilizat şi în descrierea regimului apărut pentru prima oară pe pământul Rusiei.

Marx şi adepţii lui reflectaseră prea puţin la tipul de stat pe care urmau să îl creeze după preluarea puterii, în mare parte fiindcă nu găseau soluţii pentru unele probleme spinoase de care se loviseră: cum urmau să fie împăcate noţiunea de „dictatură a proletariatului” şi cea de democraţie proletară – sau cum avea să funcţioneze economia socialistă dacă banii erau desfiinţaţi. Preferaseră să lase rezolvarea acestor probleme în seama viitorului. La rândul lor, bolşevicii neglijaseră acest gen de subiecte, considerând de la sine înţeles faptul că revoluţia avea să cuprindă imediat întreaga lume, scutindu-i prin urmare de grija creării unui guvern naţional. Unica încercare a lui Lenin de a înfăţişa viitorul sub comunism, cartea Statul şi revoluţia, este atât de confuză, încât i-a pus în dificultate pe majoritatea celor care au încercat să o comenteze.

Noii conducători ai Rusiei şi-au construit deci sistemul politic din mers, improvizând. În esenţă, ei au impus întregii populaţii regulile şi metodele pe care organizaţia lor, Partidul Bolşevic, le adoptase pe vremea când era doar un organism privat, bazat pe voluntariat – au transformat, cu alte cuvinte, sfera privată în sferă publică şi voluntariatul în coerciţie. Deşi nu au reuşit niciodată să-i dea o fundamentare teoretică, sistemul partidului unic s-a dovedit înfăptuirea lor cea mai durabilă şi cu cea mai mare influenţă.

Deşi Lenin considera drept un lucru de la sine înţeles că el şi colaboratorii lui urmau să exercite o putere nelimitată – partidul fiind, în accepţiunea lui, agentul ales de istorie pentru a conduce omenirea spre era socialistă –, nu putea face abstracţie de faptul că puterea fusese preluată invocându-se „democraţia sovietică”. Să nu uităm că bolşevicii declanşaseră puciul din octombrie nu în nume propriu – numele partidului nu apărea în niciuna dintre proclamaţiile Comitetului Militar Revoluţionar –, ci în numele sovietelor. Era doar un pretext, dar unul necesar, fiindcă ţara nu ar fi acceptat autoritatea dictatorială a unui singur partid. Nici chiar delegaţii la Congresul Sovietelor, din care mare parte erau bolşevici sau simpatizanţi ai lor, nu aveau intenţia de a învesti noul guvern cu puteri dictatoriale, întrebaţi fiind, niciunul dintre delegaţi nu şi-a exprimat opţiunea ca ţara să fie condusă de un singur partid. Lucrul era valabil şi pentru unii dintre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Lenin, care vedeau noua guvernare ca pe o coaliţie a tuturor partidelor socialiste. Cu toate că nu respinsese din start o astfel de idee, Lenin nu avea în realitate nicio intenţie să colaboreze cu menşevicii şi socialist-revoluţionarii, despre care considera că sunt prea dispuşi la compromisuri şi că ar fi putut limita şi slăbi forţa