dacă procesul de europenizare fusese bun sau rău şi cât de mult afectase structura societăţii româneşti. Crizele economice şi politice interne şi starea tulbure a relaţiilor internaţionale din anii 1930 au constituit un test dur pentru diferitele viziuni asupra viitorului României. Politica

Problema esenţială din viaţa politică românească în perioada interbelică era lupta dintre democraţie şi autoritarism. Perspectivele de consolidare a unui sistem parlamentar după modelul vest-european păreau promiţătoare în anii 1920. Legiferarea votului universal pentru adulţi dădea speranţe că guvernarea oligarhică avea să ia sfârşit în scurt timp. Liderii Partidului Naţional Român din Transilvania şi ai Partidului Ţărănesc din Vechiul Regat, care se bucurau de o largă susţinere, pledau pentru participarea deplină a tuturor cetăţenilor în procesul politic şi insistau asupra unor consultări autentice cu votanţii prin intermediul unor alegeri corecte. Atât ţărăniştii, cât şi europeniştii erau partizani înfocaţi ai guvernării parlamentare. Susţinerea era puternică şi în rândul populaţiei generale ; când au avut oportunitatea de a-şi exprima liber preferinţele, ca în cadrul alegerilor din 1928, românii au votat în număr copleşitor partidele care reprezentau democraţia.

Cu toate acestea, aveau în cale obstacole imense. În primul rând, obiceiurile vechi de o jumătate de veac. Apatia şi lipsa de experienţă a ţăranilor, care se datorau înainte de toate excluderii lor aproape totale din procesul politic, nu au fost niciodată depăşite pe deplin şi, drept urmare, impactul votului universal a fost diminuat. Vechiul spirit în care se făcuse politică a persistat, iar politica de dragul avantajelor pe termen scurt, şi nu al principiilor, s-a intensificat. Partidul Liberal, cea mai puternică organizaţie politică din anii 1920, nu s-a abătut mult de la tradiţie. Teoretic devotat sistemului parlamentar, acesta a preferat să organizeze alegerile în mod tradiţional şi să conducă cu o mână de fier, prin intermediul unei oligarhii industriale şi financiare restrânse. De asemenea, numeroase grupuri şi mulţi indivizi combăteau tot ceea ce reprezenta Europa modernă – urbanism, industrie, raţionalism şi, nu în cele din urmă, instituţii politice democratice. Adepţii lui Nichifor Crainic şi Nae Ionescu, printre alţii, s-au încadrat în această categorie şi au alimentat un climat favorabil mişcărilor politice autoritariste şi naţionaliste extreme.

Anii 1930 au fost un deceniu de criză pentru democraţia românească. Criza globală a exacerbat problemele economice existente şi a acutizat tensiunile sociale, stimulând astfel forţele ostile sistemului parlamentar predominant. Criza a sporit atracţia antisemitismului în rândul anumitor elemente ale societăţii, care l-au folosit ca să atragă sprijin pentru forma lor specifică de naţionalism. Cea mai importantă dintre organizaţiile care au făcut din antisemitism nucleul ideologic al noii lor Românii a fost Garda de Fier, care a atins apogeul popularităţii sale la jumătatea anilor 1930. De asemenea, urcarea lui Carol al II-lea pe tron în 1930 a fost un semn de rău augur pentru democraţie, deoarece acesta nu îşi ascundea dispreţul faţă de instituţiile parlamentare şi intenţia de a deveni sursa incontestabilă a puterii în stat. Nici modificările balanţei europene de putere nu puteau fi ignorate. Ascensiunea Germaniei naziste şi comportamentul agresiv al Italiei fasciste, precum şi politica împăciuitoare adoptată de democraţiile occidentale i-au încurajat pe susţinătorii declaraţi ai democraţiei şi pe nehotărâţii din România să conchidă că viitorul le aparţinea autoritariştilor. Principalele partide democratice păreau să fi pierdut mult din elanul deceniului anterior. Ele s-au dovedit incapabile să facă faţă asaltului din interiorul şi din afara ţării şi au acceptat instaurarea dictaturii lui Carol în 1938, eveniment care a marcat sfârşitul experimentului democratic de o jumătate de secol din România.

Două partide au dominat viaţa politică în perioada interbelică – liberalii şi naţional-ţărăniştii. Partidului Liberal părea să-i meargă din plin, căci deţinuse puterea perioade îndelungate, în special între 1922 şi 1926. Forţa motoare din cadrul partidului era aşa-numita oligarhie financiară, care era grupată în jurul marilor familii bancare şi industriale conduse de familia Brătianu şi de aliaţii săi. Împletirea puterii bancare, industriale şi politice la o scară atât de mare era o consecinţă a faptului că statul îşi asumase un rol crucial în promovarea dezvoltării economice. Prin această întrepătrundere remarcabilă a intereselor financiare şi de afaceri şi a politicienilor, controlul industriei, al băncilor şi al guvernării a ajuns în mod inevitabil în mâinile aceloraşi oameni.

În anii 1920, teoreticienii liberali, în frunte cu Ştefan Zeletin, şi politicienii liberali, conduşi de Ionel Brătianu, au urmărit acceptarea ideii că Partidul Liberal, dat fiind locul său dominant în viaţa economică şi politică, reprezenta întreaga naţiune. Înşişi liderii liberali şi-au prezentat partidul ca fiind mai presus de clase, un partid care promova măsuri de care beneficiau toate elementele societăţii. Şi-au întărit afirmaţiile subliniind faptul că partidul lor susţinuse reforma agrară şi electorală şi rolul său crucial în înfăptuirea României Mari. Ionel Brătianu a insistat că liberalii ţineau seamă de nevoile şi de interesele tuturor grupurilor sociale şi se străduiau să le armonizeze. Întrucât al lor era „partidul naţiunii”, Brătianu şi colegii săi au denunţat partidele bazate pe clasă ca fiind străine spiritului românesc. În viziunea lor, atât Partidul Ţărănesc, cât şi Partidul Socialist reprezentau un pericol clar pentru România Mare, deoarece, dat fiind că urmăreau interese restrânse de clasă, potrivit argumentului lor, subminau baza statului naţional.

Liberalismul practicat de Partidul Liberal diferea în numeroase privinţe de cel vest-european. În politică, liberalii foloseau toate mijloacele disponibile pentru a-şi asigura victoria la urne ; se bazau în primul rând pe birocraţie să le susţină cauza şi să descurajeze opoziţia. Gestionau economia într-un mod asemănător. Fără ezitare, organizau carteluri, impuneau măsuri protecţioniste şi acordau subvenţii şi alte privilegii financiare pentru a-şi atinge principalele obiective – industrializarea şi crearea unei infrastructuri moderne, bazată pe modele occidentale. De aceste politici s-a bucurat oligarhia financiară şi industrială, adică ei înşişi, în vreme ce alte grupuri şi clase au rămas nemulţumite.

Celălalt mare partid din perioada interbelică, Partidul Naţional-Ţărănesc, s-a format în 1926, când Partidul