Ţărănesc din Vechiul Regat (Moldova şi Muntenia înainte de 1918) s-a unit cu Partidul Naţional din Transilvania. Deşi împărtăşeau anumite idealuri fundamentale – instituţii politice democratice şi libertăţi civile pentru toţi cetăţenii –, programele lor economice şi sociale erau incompatibile. Partidul Ţărănesc îşi dorea o reformă agrară radicală, în vreme ce Partidul Naţional, deşi beneficia de un sprijin substanţial din partea ţăranilor români din Transilvania, era preponderent burghez ca viziune şi mai curând naţionalist decât ţărănesc ca ideologie. De aceea, fuzionarea celor două partide i-a surprins pe contemporani.

Liderii celor două partide şi-au depăşit diferenţele de ideologie şi politică, deoarece şi-au dat seama că separat nu aveau să fie niciodată îndeajuns de puternici încât să-i îndepărteze pe liberali de la putere. Au promis să adauge în constituţie garanţii explicite de libertăţi civile şi drepturi politice şi să extindă responsabilităţile administraţiei locale. Au conştientizat primatul agriculturii şi şi-au exprimat intenţia de a consolida mica proprietate independentă şi de a încuraja mişcarea cooperatistă. Dar au fost de acord să încurajeze şi industria, asigurând tratamentul egal al capitalului intern şi extern şi înlăturând protecţionismul împovărător. Iuliu Maniu (1873-1953) a devenit preşedintele noului Partid Naţional-Ţărănesc, Ion Mihalache (1882-1963) – vicepreşedinte, iar Virgil Madgearu – secretar general. Doi ani mai târziu, parteneriatul a obţinut o victorie însemnată asupra liberalilor în cadrul alegerilor din 1928, cele mai libere din România până după 1989. Succesul lor s-a datorat într-o oarecare măsură absenţei extraordinarului strateg Ionel Brătianu, care murise cu un an mai devreme.

12. Liderii Partidului Naţional-Ţărănesc (de la stânga la dreapta) : Virgil Madgearu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache

Partidele de stânga, care se bucurau de susţinerea clasei muncitoare urbane, aveau o influenţă directă redusă asupra vieţii politice în perioada interbelică. După război, Partidul Social-Democrat era puternic divizat între moderaţi, care urmau tradiţia socialistă occidentală, şi radicali, care îi luau drept model pe bolşevicii din Rusia. Aceste diviziuni au ieşit la iveală la congresul general al Partidului Socialist care a avut la Bucureşti între 8 şi 12 mai 1921. Radicalii, care erau majoritari, au votat afilierea la Internaţionala Comunistă în 8 mai, dată la care se consideră că a luat fiinţă Partidul Comunist Român. Apoi, în 1922, comuniştii au adoptat formal denumirea de Partidul Comunist din România, Secţie a Internaţionalei Comuniste, şi au aprobat statutele care mandatau o organizaţie secretă.

Din diverse motive, Partidul Comunist Român nu a prosperat. Guvernul l-a declarat ilegal la 11 aprilie 1924 şi, de atunci până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost silit să-şi continue activităţile clandestin sau prin intermediul unor organizaţii-paravan. Statutul ilegal al partidului i-a sporit dependenţa de Partidul Comunist Sovietic, care, prin intermediul Cominternului, şi-a arogat dreptul de a-i alege liderii şi de a le stabili politicile. Congresele de partid au instalat străini ca secretari generali ai partidului, întărind astfel concepţia larg răspândită în România potrivit căreia partidul era o organizaţie străină care punea interesele Uniunii Sovietice înaintea celor ale României. Dominaţia sovietică a partidului era consolidată şi de prezenţa în anii 1930 la Moscova a numeroşi comunişti români care alcătuiau „Biroul” Comunist Român, în realitate o ramură a Partidului Comunist Sovietic.

Mulţi dintre socialiştii care refuzaseră să se afilieze la Internaţionala Comunistă şi să se supună Partidului Comunist Sovietic au înfiinţat în cele din urmă un nou Partid Social-Democrat în 1927, reunind toate partidele regionale într-o singură organizaţie politică condusă de Constantin-Titel Petrescu (1888-1957), figura principală a socialismului democratic românesc interbelic. Acest partid a promis să înlocuiască oligarhia financiară şi politică existentă cu un sistem democratic bazat pe principiul egalităţii civile a tuturor cetăţenilor şi pe socializarea mijloacelor de producţie. Liderii partidului se străduiau din răsputeri să se distingă de comunişti, insistând că reformele pe care le solicitau aveau să fie aplicate prin proceduri ale democraţiei parlamentare, şi nu printr-o acaparare revoluţionară a puterii. Acest program a rămas documentul de bază al social-democraţiei româneşti până după al Doilea Război Mondial.

Formaţiunile politice de dreapta erau relativ nesemnificative în anii 1920. Diferitele încercări de declanşare a unei mişcări fasciste româneşti după modelul celei din Italia lui Mussolini nu au reuşit să atragă decât o mână de membri. Nici experimentele de socialism naţional nu s-au bucurat de succes. Până la sfârşitul deceniului, sloganurile lor în favoarea unei schimbări economice şi sociale radicale nu au atras mulţi adepţi, mai ales fiindcă economia era relativ stabilă, iar majoritatea populaţiei încă avea încredere că democraţia politică avea să rezolve problemele economice şi sociale presante.

Cu toate acestea, o problemă a continuat să alimenteze mişcările de dreapta – antisemitismul. Câtuşi de puţin un fenomen postbelic, în forma sa modernă el data de la începutul secolului al XIX-lea, odată cu intensificarea imigraţiei evreilor în principate. În perioada interbelică, un lider de marcă al acţiunii împotriva evreilor a fost Alexandru C. Cuza (1857-1947), profesor de economie politică la Universitatea din Iaşi. În 1923, acesta a format Liga Apărării Naţional-Creştine, ale cărei obiective principale erau expulzarea evreilor din toate domeniile vieţii economice şi culturale şi educarea tinerilor în spirit creştin şi naţionalist.

Unul dintre cei mai înflăcăraţi adepţi ai lui Cuza, cel puţin iniţial, a fost Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), care şi-a creat propria organizaţie naţionalistă, radicală, Legiunea Arhanghelului Mihail, în 1927. Trei ani mai târziu a creat o divizie militară a legiunii, pe care a intitulat-o Garda de Fier, nume care s-a aplicat în scurtă vreme întregii organizaţii. În exterior, Garda amintea de fascismul italian şi german, cu uniformele şi saluturile sale şi preamărirea liderului – Căpitanul –, însă toate acestea nu erau decât forma. Fondul fascismului român – antisemitismul, creştinismul ortodox (într-o formă distorsionată) şi cultul ţăranului ca întruchipare a omului natural, pur – provenea din surse autohtone. Aici, ostilitatea tradiţionalistă faţă de cosmopolitism, raţionalism şi industrializare şi-a găsit