o manifestare brută. Însă lipsea ideologia. Liderii Gărzii au ignorat apelurile în favoarea unui stat corporatist, sub pretextul că apariţia omului nou trebuie să preceadă adoptarea programelor. Altminteri, susţineau ei, instituţiile aveau să consolideze pur şi simplu societatea existentă „coruptă”. Deşi exista aşadar şi un accent idealist în doctrina Gărzii, actele repetate de violenţă şi de intimidare a rivalilor i-au scos la iveală natura bătăuşă. În 1933, când Ion G. Duca, prim-ministru şi noul preşedinte al Partidului Liberal, a scos Garda în afara legii pentru a elimina „forţele subversive”, aceasta a recurs la represalii şi l-a asasinat. Funcţia de premier i-a revenit lui Gheorghe Tătărescu (1886-1957), liderul aşa-numiţilor „tineri liberali”, care erau mai toleranţi cu extrema dreaptă decât liberalii propriu-zişi.

Între alegerile din 1931 şi 1937, Garda de Fier a devenit o mişcare de masă, crescând de la 1% la 15,58% din votul popular. Principalii săi alegători erau tineri din mediul urban, însă atracţia faţă de această mişcare depăşea graniţele de clasă şi îi caracteriza atât pe ţărani, cât şi pe prelaţii din mediul rural, atât elemente ale clasei muncitoare urbane şi ale burgheziei, cât şi elemente de la periferia societăţii. În această perioadă de glorie a Gărzii, conducerea sa era alcătuită din intelectuali burghezi, cu studii superioare, însă naţionalismul său îi atrăgea pe toţi cei care se simţeau înstrăinaţi de un sistem politic şi social care li se părea creat în afara şi pe seama „realităţilor româneşti”.

Garda de Fier îi fascina în special pe membrii tinerei generaţii de intelectuali. Apelul la o renaştere naţională, bazată pe virtuţile simple, tradiţionale ale mediului rural românesc, reprezenta izbăvirea de o ordine socială şi politică ce li se părea coruptă şi în derivă. Tinerii intelectuali au îmbrăţişat cu entuziasm îndemnurile mentorului lor, Nae Ionescu, părintele spiritual al Gărzii de Fier, de a trăi viaţa fără a o reduce la formule abstracte, şi s-au autoproclamat misionarii unei noi spiritualităţi. Misiunea lor, după cum au definit-o ei, era reconstrucţia spirituală a României, aşa cum generaţia anterioară înfăptuise unitatea politică. Pentru mulţi dintre ei, Garda de Fier părea să fie întruchiparea vitalităţii tinereşti de care era nevoie pentru ca ţara să înceapă să redevină ea însăşi. Însă Emil Cioran voia să realizeze exact opusul. În cartea în care a disecat România modernă, Schimbarea la faţă a României (1936), Cioran aştepta de la Garda de Fier declanşarea unei revoluţii „creativ barbare” care să salveze ţara de la dezintegrare prin înlocuirea democraţiei cu totalitarismul. A lăudat Garda de Fier pentru „contopirea ei iraţională” cu naţiunea şi pentru eroism, care „a început cu brutalitate şi s-a sfârşit cu sacrificiu”.

Alegerile din 1937 au reprezentat un test vital de forţă între democraţie şi oponenţii ei. Prin intermediul partidului său, Totul Pentru Ţară, Garda de Fier a obţinut 66 de mandate, devenind al treilea partid din parlament ca mărime, după liberali (152 de mandate) şi naţional-ţărănişti (86 de mandate). Însă regele Carol nu a ales prim-ministrul din niciunul dintre aceste partide, ci l-a invitat pe poetul Octavian Goga, preşedintele micului Partid Naţional Creştin, să formeze un guvern. Carol s-a folosit de această oportunitate pentru a-şi împlini propriile ambiţii. Aducând la putere un partid care obţinuse mai puţin de 10% din voturi, el voia să arate că alegerile nu puteau influenţa modul în care se făceau lucrurile şi că, la urma urmei, voinţa sa era cea care conta cu adevărat. În orice caz, nu îşi dorea să instaleze un guvern puternic, deoarece era convins că venise timpul să impună o dictatură regală. Într-adevăr, Carol a acaparat rapid toată puterea, în 10-11 februarie 1938, înlocuind pur şi simplu Guvernul Goga cu un „guvern consultativ” condus de patriarhul Bisericii Ortodoxe, Miron Cristea, care mai reunea şapte foşti prim-miniştri şi în care Ion Antonescu era ministrul Apărării Naţionale.

Carol a trecut rapid la consolidarea puterii sale, eliminând sistemul parlamentar. La 20 februarie a abolit Constituţia din 1923, înlocuind-o cu una nouă, bazată pe principii corporatiste, care concentra puterea în mâinile regelui. La 30 martie a decretat disoluţia tuturor partidelor şi grupărilor politice, însă a promis că după o perioadă de „adaptare la noile împrejurări” avea să fie adoptată o lege care să expună condiţiile în care puteau fi formate „asociaţiile” politice. Însă o serie de decrete-lege le-au impus penalităţi drastice celor care se opuneau noii ordini, arătând că regele Carol nu avea nici cea mai mică intenţie să restaureze vechiul sistem partinic. Liderul Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, şi cel al Partidului Liberal, Constantin Brătianu, fratele lui Ionel, l-au informat pe Carol că partidele lor aveau să-şi continue activitatea la fel ca înainte de 30 martie şi că, la nevoie, erau pregătiţi să conteste constituţionalitatea actelor sale. Carol a ţinut seama de acest avertisment, iar în următorii doi ani relaţia lor a devenit un fel de armistiţiu.

13. Regele Carol al II-lea

Carol a luat măsuri radicale împotriva Gărzii de Fier, pe care o considera acum principalul său duşman. L-a instruit pe Armand Călinescu, ministrul de Interne şi mâna sa forte din noul cabinet, să o distrugă prin orice mijloace, legale sau ilegale, pe care le considera necesare. Numeroşi membri ai Gărzii, inclusiv Codreanu, şi simpatizanţi au fost strânşi şi trimişi în lagăre de concentrare. Brutalitatea acestor măsuri pare să fi fost motivată de faptul că regele Carol vedea Garda ca pe un rival periculos la putere şi un agent al Germaniei. Arestarea legionarilor şi uciderea lui Codreanu şi a altor treisprezece gardişti, „în timp ce încercau să evadeze”, au avut loc imediat după vizita lui Carol în Germania, în cadrul căreia Hitler solicitase eliberarea gardiştilor şi formarea unui Cabinet Codreanu.

Schimbările dramatice ale situaţiei internaţionale au zădărnicit eforturile lui Carol de a menţine controlul asupra forţelor politice interne. Capitularea Franţei din iunie 1940 i-a stricat în