cele din urmă toate socotelile. L-a împins şi mai mult spre dreapta. A decretat crearea Partidului Naţiunii, un partid „totalitar” a cărui misiune era mobilizarea şi orientarea întregii vieţi morale şi materiale a naţiunii. Însă acest lucru nu a contat foarte mult, deoarece evenimentele internaţionale, mai importante decât voinţa lui Carol, au determinat evoluţia politică a ţării. Economie şi societate

În perioada interbelică, România a prezentat contraste frapante de subdezvoltare profundă alături de industrializare şi urbanizare în floare, deşi inegale. Pe de o parte, structura economică şi socială şi-a păstrat în linii marii configuraţia de dinaintea războiului. Agricultura a rămas baza economiei ţării, iar organizarea ei s-a schimbat doar puţin, în ciuda unei reforme agrare cuprinzătoare. Marea majoritate a populaţiei a continuat să trăiască în mediul rural şi să obţină venituri îndeosebi din agricultură. La fel ca înaintea Primului Război Mondial, România a rămas dependentă de Occident ca piaţă pentru produsele sale agricole, materiile prime şi ca sursă de bunuri diverse şi capital de investiţii.

Cu toate acestea, semnele schimbării erau evidente. Industria s-a dezvoltat şi a devenit tot mai capabilă să satisfacă nevoile consumatorilor, iar importurile de materii prime şi bunuri semiprocesate s-au intensificat într-un ritm mai alert decât articolele fabricate. Populaţia urbană a crescut pe măsură ce oraşele şi-au accentuat rolul în organizarea şi îndrumarea economiei. Până şi agricultura a dat semne de schimbare, pe măsură ce producţia tradiţională de cereale a început să scadă uşor în faţa culturilor industriale şi de legume. În toate ramurile economiei, statul juca un rol esenţial. Deşi respecta proprietatea privată, deţinerea de mijloace de producţie şi acorda capitalului privat intern şi extern numeroase avantaje, statul îşi rezerva responsabilitatea planificării şi supervizării a ceea ce a ajuns să se numească „economia naţională”.

În anii 1920, soarta economică a României se afla în mâinile liberalilor, ale căror idei cu privire la problemele fundamentale de dezvoltare erau puternic influenţate de principalul teoretician al liberalismului românesc, Ştefan Zeletin. La fel ca acesta, liberalii au atribuit burgheziei, adică lor înşişi, rolul esenţial în ceea ce priveşte transformarea României într-o naţiune europeană modernă. Vintilă Brătianu, ministru al Finanţelor în guvernele liberale din 1922-1928 şi fratele lui Ionel Brătianu, a fost principalul interpret al teoriilor lui Zeletin. Pe lângă obiectivele sale economice, acesta era hotărât să consolideze statul naţional român. El şi colegii lui s-au bazat masiv pe intervenţia statului pentru a-şi atinge ţelurile sociale şi economice ambiţioase. Doctrina lor era aşa-numitul neoliberalism, formulat de Zeletin, care afirma că epoca libertăţii economice, utilă în secolul al XIX-lea, se sfârşise şi trebuia să lase locul conducerii şi organizării sistematice, precum şi urmăririi unor obiective naţionale bine definite.

Liberalii, ca naţionalişti economici, erau hotărâţi să împartă cât mai puţin din puterea şi averea lor cu străinii. Deşi conştientizau nevoia menţinerii unor relaţii bune cu statele industrializate din Europa, din simplul motiv că dominau comerţul internaţional şi pieţele financiare, liberalii voiau să evite subordonarea economică faţă de Occident. Ei au insistat ca infrastructura şi principalele industrii să intre pe mâini româneşti, adică pe mâinile lor. Folosind mottoul „Prin noi înşine”, au jonglat cu ideea de a-şi finanţa proiectele economice ambiţioase doar cu capital autohton.

Naţional-ţărăniştii, care au ajuns la putere în 1928 şi au rezistat câţiva ani, au urmărit scopuri economice aparent extrem de diferite faţă de cele ale liberalilor. Principala lor preocupare era, desigur, agricultura, dar au recunoscut şi importanţa unei infrastructuri moderne şi a unor finanţe sănătoase. Pentru a-şi pune în practică planurile ambiţioase, naţional-ţărăniştii au încurajat investiţiile externe în acord cu o politică ce a ajuns să fie cunoscută drept „Porţi deschise capitalului străin”. Ei erau motivaţi pe de o parte de conştientizarea faptului că sursele autohtone de capital erau insuficiente, dar, pe de altă parte, nu erau dispuşi să rateze ocazia de a aplica o lovitură puterii imense a oligarhiei industriale şi financiare liberale.

Reforma agrară, alături de industrializare, a fost vitală în configurarea dezvoltării economice în perioada interbelică. Reformele agrare, promise în 1917, au fost introduse între 1918 şi 1921. Detaliile lor difereau de la o provincie la alta, reflectând astfel condiţiile economice şi sociale specifice în care evoluase fiecare provincie, însă toate aceste legi aveau ca principal scop distribuirea pământurilor către ţărani şi aveau temeiuri mai curând sociale decât strict economice. În noile provincii dobândite după Primul Război Mondial, precum Transilvania, cu populaţiile sale maghiare şi germane numeroase, reformele agrare, din punctul de vedere naţionalist român, prezentau un beneficiu suplimentar, acela că slăbeau clasele deţinătoare de pământ ale minorităţilor şi diminuau rolul social şi cultural al şcolilor şi bisericilor lor, care obţineau o bună parte dintre venituri din agricultură. În ultimă instanţă, politicienii români au înfăptuit reforma agrară deoarece toate clasele, până şi moşierii, au ajuns să conştientizeze inutilitatea – şi chiar pericolul – încercării de a menţine vechea orânduire agrară. În general, liberalii au susţinut reforma agrară în principiu, dar mulţi dintre ei voiau să fie siguri că agricultura avea să continue să satisfacă nevoile industriei. Partizanii agrarianismului, pe de altă parte, considerau că reforma era un pas uriaş spre „ţărănizarea” agriculturii şi crearea unui stat ţărănesc, viziune care s-a dovedit cu timpul prea optimistă. Fără îndoială, toate aceste grupuri au fost îndemnate la acţiune în perioada imediat următoare războiului de spectrul unor posibile frământări sociale ale păturilor inferioare.

Oricare ar fi fost motivaţiile politicienilor şi ale teoreticienilor sociali, legile reformei agrare au transformat masiv pământurile micilor şi marilor proprietari. Circa 6 milioane de hectare de teren au fost expropriate spre a fi distribuite ţăranilor, iar aproximativ 1.400.000 de ţărani au fost împroprietăriţi. Cel mai frapant şi mai vizibil rezultat a fost aşadar o reducere a numărului şi dimensiunii marilor proprietăţi în favoarea celor mici şi mijlocii. Însă această schimbare nu a făcut ca agricultura să prospere, deoarece numeroase terenuri erau prea mici