compenseze controlul din ce în ce mai mare asupra comerţului maritim al Franţei sau pierderea principalelor colonii? Dimpotrivă, la ce mai foloseau capturarea fortăreţei Louisbourg de pe fluviul Saint Lawrence şi victoriile navale de la Anson şi Hawke dacă Franţa cucerise Ţările de Jos? Prin urmare, discuţiile diplomatice au stabilit revenirea generală la statu-quo ante, cu excepţia semnificativă a cuceririi Sileziei de către Frédéric cel Mare. Atât la momentul respectiv, cât şi privind retrospectiv, Tratatul de la Aix-la-Chapelle a fost considerat mai mult un armistiţiu decât un aranjament de durată. Maria Tereza a rămas dornică să se răzbune pe Prusia, Franţa se întreba cum să fie victorioasă atât pe mare, cât şi pe uscat, iar Anglia era nerăbdătoare să se asigure că marele său duşman va fi învins data următoare la fel de zdravăn într-un război continental pe cât putea fi într-o luptă maritimă/colonială.

 

În coloniile din America de Nord, unde coloniştii englezi şi francezi (şi unii, şi alţii ajutaţi de indieni şi de câteva garnizoane militare locale) se ciocneau frecvent în preajma anului 1750, până şi cuvântul armistiţiu era un termen impropriu. Acolo, forţele implicate erau aproape imposibil de controlat de către guvernele de acasă, mai ales deoarece câte un „grup de patrioţi” din fiecare ţară făcea presiuni pentru sprijinirea propriilor colonişti şi susţinea punctul de vedere potrivit căruia o luptă fundamentală – nu doar pentru regiunile din văile fluviilor Ohio şi Mississippi, ci şi pentru Canada, Marea Caraibelor, India, ba chiar pentru toate teritoriile din afara Europei – era pe cale să izbucnească[204]. Cum fiecare tabără trimitea tot mai multe întăriri şi îşi punea flota pe picior de război în 1755, celelalte state au început să se obişnuiască cu ideea unui nou conflict anglo-francez. Pentru Spania şi Provinciile Unite, acum în mod clar puteri de rangul doi şi temându-se că vor fi zdrobite între aceşti doi coloşi din Vest, neutralitatea era singura soluţie – în ciuda dificultăţilor inerente pentru comercianţi, cum erau olandezii[205].

Pentru monarhiile din Est, Austria, Prusia şi Rusia, neimplicarea într-un război anglo-francez era imposibilă la mijlocul anilor 1750. Primul motiv era că, deşi unii francezi susţineau că acest conflict urma să se desfăşoare pe mare şi în colonii, tendinţa naturală a Parisului era să atace Anglia prin Hanovra, călcâiul lui Ahile al insularilor din punct de vedere strategic. Totuşi, acest lucru nu doar a alarmat statele germane, ci i-a şi forţat pe englezi să caute şi să finanţeze aliaţi militari care să îi blocheze pe francezi pe continent. Al doilea motiv era şi mai important: austriecii erau hotărâţi să recupereze Silezia de la Prusia; iar ruşii, sub ţarina Elisabeta, voiau o şansă să îl pedepsească pe insolentul şi ambiţiosul Frédéric. Fiecare dintre aceste puteri îşi crease o armată considerabilă (Prusia – peste 150.000 de oameni; Austria – aproximativ 200.000; Rusia – circa 330.000) şi calcula când să atace; însă toate urmau să aibă nevoie de subvenţii din Vest pentru a menţine dimensiunea armatelor. În sfârşit, logica lucrurilor a fost ca, dacă unul dintre aceşti rivali din Est va găsi „un partener” la Paris sau la Londra, ceilalţi vor fi constrânşi să se alăture taberei adverse.

Astfel, celebra „revoluţie diplomatică” din 1756 a părut, din punct de vedere strategic, doar o reamestecare a cărţilor. Franţa îşi îngropase acum diferendele cu Habsburgii şi s-a alăturat Austriei şi Rusiei în războiul împotriva Prusiei, în vreme ce Berlinul a luat locul Vienei ca aliat continental al Londrei. La prima vedere, coaliţia franco-austro-rusă părea cea mai bună afacere. Era vădit superioară din punct de vedere militar, iar până în 1757 Frédéric îşi pierduse toate teritoriile câştigate anterior; armata anglo-germană a ducelui de Cumberland capitulase, lăsând viitorul Hanovrei – şi Prusia însăşi – într-o stare incertă. Minorca căzuse pradă în mâinile francezilor, iar pe câmpurile de luptă mai îndepărtate, Franţa şi aliaţii săi de acolo obţineau victorii. Anularea Tratatului de la Utrecht şi, în cazul Austriei, a celui de la Aix-la-Chapelle părea acum posibilă.

Motivul pentru care nu s-a întâmplat acest lucru este că alianţa anglo-prusacă a rămas superioară în trei privinţe esenţiale: conducerea, puterea financiară şi expertiza militară/navală[206]. Valorificarea de către Frédéric a energiilor Prusiei pentru a obţine victoria şi abilităţile sale de general pe câmpul de luptă sunt de netăgăduit. Însă poate că premiul ar trebui să îl primească Pitt, care, la urma urmei, nu a fost un monarh absolut, ci doar unul dintre numeroşii politicieni ce au fost nevoiţi să jongleze cu colegii sensibili şi invidioşi, cu un public volatil şi apoi cu un nou rege, urmărind în acelaşi timp o importantă strategie eficientă. Iar măsura acestei eficienţe nu putea fi dată numai de insulele capturate sau de nababii susţinuţi de francezi şi răsturnaţi, deoarece toate aceste câştiguri coloniale, oricât ar fi fost de valoroase, ar fi rămas doar temporare dacă duşmanul ocupa Hanovra şi elimina Prusia. Calea corectă către o victorie decisivă, după cum şi-a dat seama Pitt treptat, era de a sprijini strategia „maritimă” populară cu una „continentală”, oferind subvenţii la scară mare forţelor lui Frédéric şi plătind „o Armată de Observaţie” considerabilă în Germania, pentru a proteja Hanovra şi a-i înfrâna pe francezi.

Harta 6. Imperiile coloniale europene, cca. 1750

 

Însă, pentru o asemenea politică, era mare nevoie de resurse suficiente pentru a supravieţui războiului mistuitor care dura ani la rând. Frédéric şi autorităţile sale care se ocupau de impozite au făcut uz de toate metodele posibile pentru a strânge bani în Prusia, însă capacitatea acesteia pălea în faţa Angliei: la apogeul conflictului, aceasta avea o flotă de peste 120 de vase de linie, peste 200 000 de soldaţi (inclusiv mercenari germani) pe statele de plată şi mai oferea sprijin financiar şi Prusiei. De fapt, Războiul de Şapte Ani a costat Ministerul englez de Finanţe peste 160 de milioane de lire, dintre care 60 de milioane (37%) au fost strânşi de pe pieţele financiare. În vreme ce creşterea continuă a datoriei naţionale avea să îi alarmeze pe colegii lui Pitt, contribuind la căderea sa în octombrie 1761, comerţul peste mări al ţării creştea an de an, aducând prosperitate şi încasări vamale tot mai mari. Aceasta este o ilustrare excelentă a modului în care profitul era convertit în putere şi puterea maritimă britanică era folosită (de