Primele care s-au separat au fost regiunile de graniţă, locuite de neruşi. După finlandezi, care şi-au declarat independenţa în decembrie 1917, diferite grupuri etnice au început rând pe rând să părăsească statul rus, justificându-şi în unele cazuri acţiunea prin dreptul la „autodeterminare naţională” proclamat de noul guvern.{23} Forţele centrifuge au afectat şi Rusia propriu-zisă, provincii, regiuni şi chiar oraşe declarându-şi independenţa faţă de autorităţile centrale. Acceptarea de către bolşevici a principiului anarhist al puterii sovietelor a încurajat aceste evoluţii. Conform unei surse din epocă, în iunie 1918 existau pe teritoriul fostului Imperiu Rus nu mai puţin de treizeci şi trei de „guverne” suverane.

Bolşevicii, printre ale căror obiective pe termen lung figura crearea unui stat puternic centralizat, nu au intervenit pentru moment în aceste procese centrifuge, pentru că erau interesaţi ca vechile structuri politice şi economice să se dezintegreze. În martie 1918 guvernul a aprobat noua constituţie a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse (R.S.F.S.R.); redactată cu contribuţia socialist-revoluţionarilor de stânga, ea avea o puternică tentă anarhistă. Era însă în mod limpede vorba de un document formal, care deşi atribuia (pe hârtie) întreaga putere sovietelor, nu delimita în mod precis distribuţia puterii între sovietele săteşti, districtuale şi provinciale, nici între soviete şi guvernul central. Partidul Bolşevic, adevăratul izvor al întregii autorităţi, nu era nici măcar menţionat.

Pentru a avea deplină libertate de acţiune, Lenin şi Troţki trebuiau să elimine cât mai rapid subordonarea partidului faţă de Comitetul Central Executiv (CCE).{24} La iniţiativa lui Lenin, Congresul al Doilea al Sovietelor, care crease Consiliul Comisarilor Poporului (Sovnarkom), a atribuit Comitetului Central Executiv controlul acţiunilor şi al componenţei acestuia. Adevărata intenţie a lui Lenin era să plaseze Sovnarkom-ul, al cărui preşedinte era, în subordonarea exclusivă a Comitetului Central al partidului, care îl recunoştea drept lider necontestat. Acest contrast între declaraţii şi intenţii avea să conducă la prima şi ultima confruntare constituţională din istoria Rusiei Sovietice.

Membrii socialişti ai CCE-ului creat de bolşevici în octombrie 1917 îl considerau un soi de Dumă socialistă, îndrituită să supravegheze acţiunile Guvernului Provizoriu, să numească miniştrii şi să legifereze. Lenin, care dispreţuia asemenea „formalisme”, a ignorat încă de la bun început activitatea CCE-ului. Conflictul care mocnea între Lenin şi CCE a izbucnit în mod deschis odată cu emiterea a două decrete controversate, niciunul dintre ele nefiind supus aprobării CCE-ului. Primul, publicat la 27 octombrie, se referea la presă. Deşi semnat de Lenin, cel care îl redactase fusese Anatoli Lunacearski, comisarul pentru instrucţiune publică. Decretul impunea încetarea apariţiei tuturor publicaţiilor „contrarevoluţionare”, mai precis a tuturor ziarelor care refuzau să recunoască legitimitatea loviturii de stat din octombrie – adică întreaga presă, cu excepţia publicaţiilor bolşevice şi a celor aparţinând socialist-revoluţionarilor de stânga.

Anticipând opoziţia puternică pe care acest decret şi altele pe care le pregăteau aveau să o stârnească, bolşevicii au introdus o nouă lege, menită să reglementeze relaţiile partidului cu Sovnarkom-ul. Intitulată „Cu privire la procedura de ratificare şi promulgare a legilor”, ea autoriza Sovnarkom-ul să emită decrete. Comitetul Central Executiv putea ratifica sau abroga aceste decrete, dar numai retroactiv. Măsura, inspirată de Articolul 87 al Legilor Fundamentale ţariste, fusese redactată de principalul consilier economic al lui Lenin, Iuri Larin.

Socialiştii din Comitetul Central Executiv au reacţionat cu îngrijorare la aceste evoluţii, care încălcau principiile de organizare ale Sovnarkomului şi reduceau CCE-ul la rolul de instituţie-fantomă. Controversele au ieşit la iveală cu ocazia întrunirii din 4 noiembrie a CCEului, la care Lenin şi Troţki au apărut – pentru prima şi ultima oară – în faţa acestui organism, spre a justifica, asemenea miniştrilor dinaintea revoluţiei, legalitatea propriilor acţiuni. Socialist-revoluţionarii de stânga din CCE au cerut ca Sovnarkom-ul să pună imediat capăt guvernării prin decrete. Lenin a respins această cerere, calificând-o drept o expresie a „formalismului burghez”. Troţki l-a sprijinit, afirmând că, de vreme ce în Rusia Sovietică nu mai existau clase antagoniste, „mecanismele parlamentare tradiţionale” erau depăşite. Guvernul şi „masele populare” erau – spunea el – legate nu prin instituţii şi proceduri formale, ci printr-un ataşament „organic şi nemijlocit”. Raţionamentul lui Troţki nu a reuşit să convingă minoritatea socialist-revoluţionară din CCE; chiar şi unii dintre reprezentanţii bolşevici rămăseseră cu conştiinţa neîmpăcată. Unul dintre membrii minorităţii a înaintat un proiect de rezoluţie prin care CCE-ul urma să declare explicaţiile preşedintelui Sovnarkomului nesatisfăcătoare. Bolşevicii au răspuns printr-o contrarezoluţie în care se spunea:

Parlamentul Sovietic nu poate refuza Consiliului Comisarilor Poporului dreptul de a emite anumite decrete urgente, în cadrul programului general al Congresului Sovietelor din întreaga Rusie şi fără discutarea lor prealabilă în Comitetul Central Executiv.

Proiectul de rezoluţie al socialist-revoluţionarilor a fost respins cu 25 de voturi la 20; rezultatul strâns se datora defecţiunii a nouă bolşevici – patru dintre ei comisari (miniştri) –, care şi-au anunţat demisia în semn de protest faţă de refuzul lui Lenin de a accepta formarea unui guvern de coaliţie. (Toţi cei nouă aveau să revină curând asupra deciziei lor.)

Această victorie implicită nu îl satisfăcea însă pe Lenin, care dorea să fie recunoscut în mod clar dreptul guvernului de a conduce prin decrete, aşa cum prevedea rezoluţia bolşevicilor. După o estimare preliminară, dacă rezoluţia era supusă la vot, rezultatul avea să fie de 23 la 23. Pentru a obţine un rezultat favorabil, Lenin şi Troţki au anunţat că vor lua parte la vot, ceea ce făcea din ei judecători ai propriei cauze. Dacă „parlamentarii” ruşi ar fi fost mai experimentaţi, ar fi refuzat să participe la o astfel de mascaradă şi ar fi boicotat votarea. Nu au făcut-o. Rezoluţia bolşevicilor a fost adoptată cu 25 de voturi la 23, cele două voturi decisive fiind bineînţeles acelea ale lui Lenin şi Troţki. Prin acest procedeu, cei doi lideri bolşevici şi-au arogat puteri legislative depline, transformând Congresul Sovietelor şi pe reprezentantul acestuia, CCE-ul, în simple organisme consultative. Era un punct de cotitură în istoria constituţiei sovietice.

În cursul aceleiaşi zile, Sovnarkom-ul a anunţat că decretele sale urmau să intre în vigoare imediat ce erau publicate în Gazeta Guvernului Provizoriu al Muncitorilor